Definiti ale comunicarii

“Faptul de a da, a transmite sau a schimba mesaje”
“Transferul de gânduri şi de mesaje, prin opoziţie cu transportul sau transferul de bunuri şi de persoane”
Se vorbeşte de comunicare de fiecare dată când un sistem, respectiv o sursă influenţează un alt sistem, în speţă un destinatar, prin mijlocirea unor semnale alternative care pot fi transmise prin canalul care le leagă.

Cuvântul comunicare cuprinde procedeele prin care „un spirit poate afecta un alt spirit: limbajul, muzica, artele vizuale, teatrul, baletul şi în fapt toate comportamentele umane.”
„Mecanismul prin care relaţiile umane există şi se dezvoltă, adică deopotrivă toate simbolurile spiritului şi mijloacele de a le transmite în spaţiu şi a le conserva în timp”
Comunicarea este ca o împărtăşire, un mod de a pune în comun un ansamblu de semne informaţionale

Fiecare dintre definiţiile redate specifică o dimensiune a comunicării. Primele două înţeleg comunicarea ca un transfer de informaţie, opunând transferul de idei, cunoştinţe, gânduri şi mesaje transferului de lucruri materiale, a treia şi a patra reţin mai curând ideea de influenţă sau de efect, decât pe cea de transfer. În a cincea definiţie comunicarea constituie mecanismul relaţiilor interumane. În a şasea se pune accentul pe împărtăşirea semnelor de către cei aflaţi în comunicare.
Comunicarea este, deci, interacţiune, interpretare comună, relaţie, acţiune, efect de reducere a incertitudinii într-o situaţie dată, echivalenţa dintre codificare (la sursă) şi decodificare (la destinatar). Ea presupune cel puţin trei elemente – comunicator, mesaj, receptor.

Functii ale mass media

Activitatea de supraveghere constă în „producerea de informaţii utile puterii şi cetăţenilor (informaţii asupra evenimentelor care se produc în mediu), pentru a-i preveni asupra anumitor pericole şi pentru a contribui la dezvoltarea culturală şi a relaţiilor interculturale.” În acelaşi timp aceste informaţii măresc prestigiul persoanelor respective, conferindu-le statut sau ne avertizează asupra indivizilor periculoşi, criminali. În activitatea de supraveghere pot apărea, totodată, disfuncţii ca: ameninţări pentru stabilitatea societăţii şi a indivizilor, crearea de panică, anxietate sau apatie, ameninţarea prerogativelor puterii sau facilitarea invaziei culturale.
Funcţia de punere în relaţie a comportamentelor – constă în atenuarea ameninţărilor la adresa stabilităţii sociale şi sprijinirea menţinerii puterii; furnizarea unor mijloace utile cetăţenilor pentru a-şi putea reduce anxietatea sau pentru menţinerea consensului cultural; îndeosebi editorialele şi comentariile asupra informaţiilor oferă sugestii şi prescripţii pentru conduite adecvate evenimentelor şi situaţiilor existente.

Funcţia de transmitere culturală – constă în transmiterea valorilor şi normelor sociale de la grupurile sociale către indivizi, de la o generaţie la alta, ceea ce are drept consecinţă creşterea coeziunii sociale, întărirea integrării sociale a indivizilor, reducerea armoniei, standardizarea normelor culturale.
Funcţia de loisir – constă în producerea destinderii şi a amuzamentului (independent de orice efect instrumental)
Proliferarea spectaculoasă şi uriaşa forţă de influenţare pe care au dovedit-o a făcut din mijloacele de comunicare în masă deopotrivă vedete ale vieţii publice de la
acest sfârşit de mileniu şi obiect predilect de cercetare pentru sociologia contemporană.
Urmarea directă a acestui interes deosebit este imensa literatură consacrată analizei rolului mass-media în plan social, cultural, economic, organizaţional, care acreditează sintetic următoarele funcţii:
· funcţia de informare, ce satisface o incontestabilă trebuinţă umană
· funcţia de interpretare, ce se manifestă atât de explicit prin producţii jurnalistice de genul editorialului sau al comentariului. Primul exprimă punctul de vedere oficial al organului de presă, pe când cel de-al doilea face cunoscute publicului numai opiniile personale ale autorului său. Sunt cuprinse aici şi selectarea informaţiei transmise şi stabilirea unor priorităţi percepute de receptori drept adevărate ierarhii de importanţă.
· funcţia instructiv-culturalizatoare, care se referă atât la furnizarea explicită de cunoştinţe cultural-ştiinţifice, ca în cazul unor filme documentare sau pagini de popularizare a ştiinţei din publicaţiile periodice, cât şi la promovarea, într-o „formă mai puţin evidentă, dar cu atât mai persuasivă, a valorilor, normelor, modelelor de comportament ce ţin de paradigma culturală a societăţii, la a cărei stabilitate contribuie astfel, într-o măsură deloc neglijabilă.”
· funcţia de liant, care derivă din precedentele, căci indivizii care posedă un bagaj de informaţii asemănător, sunt preocupaţi de aceleaşi probleme ale actualităţii şi împărtăşesc valori morale şi culturale comune se vor simţi mai apropiaţi unul de celălalt şi se vor solidariza, la nevoie, dincolo de frontierele naţionale, religioase, politice sau rasiale, mobilizându-se în favoarea unor cauze nobile, percepute drept ale întregii umanităţi.
· funcţia de divertisment, care răspunde dorinţei de relaxare a omului stresat de solicitările profesionale, dar şi setei de evadare într-un univers imaginar a neadaptatului. Nu numai că, procentual, emisiunile sau paginile dedicate amuzamentului sunt în continuă creştere, dar, mai mult, se constată o orientare tot mai marcantă către tratarea în termeni de spectacol a tuturor subiectelor abordate de mijloacele de comunicare în masă.