1. Tratatul

Conferinţa Interguvernamentală din decembrie 2000 are meritul de a finaliza formarea Tratatului adoptat la reuniunea Consiliului European de la Nisa (9-11 decembrie 2000) şi semnat de guvernele statelor membre la 26 februarie 20011.
El reprezintă un nou şi semnificativ episod în evoluţia construcţiei europene, cu efecte majore în dimanizarea reformei Uniunii Europene, ceea ce „va schimba fundamental şi ireversibil harta politică a Europei şi a lumii”2.
Tratatul de la Amsterdam (1997) a marcat începutul procesului de adaptare instituţională şi legislativă a Uniunii Europene la noile cerinţe ale extinderii sale, iar noul Tratat îl dezvoltă şi constituie, totodată, un mijloc mai eficien de acţiune pentru:
– accelerarea reformei Uniunii Europene,
– strategia optimă de extindere şi problematica sa,
– noile aspecte ale complexităţii relaţiilor externeşi de securitate ale U.E.,
– armonizarea şi amplificarea cooperării statelor membre, în soluţionarea noilor „provocări” şi sfidări continentale şi globale.

2. Principiile fundamentale ale dreptului comunitar şi unitatea Uniunii Europene

Principiile fundamentale ale dreptului comunitar şi unitatea Uniunii Europene constituie obiectivul major al protecţiei noului Tratat (TN), în contextul reglementărilor sale privind perspectiva lărgirii Uniunii Europene şi aprofun­darea integrării europene.
Este evidentă această finalitate a Tratatului de la Nisa, care chiar de la început, în primul său articol (art. 1 pct. 1) pune un accent important pe „violarea gravă” a principiilor fundamentale care garantează unitatea Uniunii Europene.
„Art. 1. pct. 1. „Art.7 (din Tratatul asupra U.E.-T.U.E.) se înlocuieşte cu următorul text:
„Articolul 7”
1. În baza unei propuneri motivate din partea unei treimi a statelor membre, a Parlamentului European sau din partea Comisiei Consiliului, cu o majoritate de patru cincimi a membrilor săi, după obţinerea avizului conform al Parlamen­tului European, poate constata că există un risc de încălcare gravă din partea unui stat membru a principiilor enunţate în articolul 6 alin. (1) şi să-i adreseze acestuia recomandări adecvate. Înainte de a proceda la o asemenea constatare, Consiliul audiază respectivul stat membru şi, hotărând în conformitate cu aceeaşi procedură, poate cere unor personalităţi independente să prezinte, în cadrul unei limite rezonabile de timp, un raport asupra situaţiei statului membru în cauză.
Consiliul verifică cu regularitate dacă motivele care au condus la o atare constatare îşi păstrează valabilitatea.
2. Consiliul, reunit la nivelul şefilor de Stat sau de guvern şi hotărând în unanimitate la propunerea unei treimi din numărul statelor membre sau din partea Comisiei şi după obţinerea avizului conform din partea Parlamentului European, poate constata existenţa unei încălcări grave şi repetate din partea unui stat membru a principiilor menţionate în articolul 6, alin. (1), după invi­tarea guvernului statului membru în cauză spre a-şi prezenta orice obiecţie referi­toare la aceasta.
3. Atunci când, conform alin. (2), o astfel de constatare a fost făcută, Consiliul, cu o majoritate calificată, poate decide să suspende anumite drepturi ce decurg din aplicarea prezentului Tratat privind statul membru în cauză, inclusiv dreptu­rile de vot ale reprezentanţilor guvernului acestui stat membru în Consiliu. Proce­dând astfel, Consiliul ia în considerare consecinţele posibile ale unei atare suspen­dări asupra drepturilor şi obligaţiilor persoanelor fizice şi juridice.
Obligaţiile ce revin statului membru în cauză, în conformitate cu acest Tratat, îşi menţin, în orice situaţie, caracterul de obligativitate pentru acel Stat”.

3. Politicile comune ale Uniunii Europene
Europa celor 15 a realizat performanţa consolidării instituţiilor sale şi, chiar, a cristalizat procesul reformării acestora.
Tratatul de la Amsterdam (TA) a conturat proiectele Uniunii Europene în domeniile Politicii Externe şi de Securitate Comună (PESC), Politicii de Apărare Comună, Afaceri Interne şi Justiţie (EUROJUST) şi în alte politici comune generale şi sectoriale. După semnarea TA, Uniunea Europeană a marcat o etapă decisivă în
– realizarea Uniunii Monetare, îndeosebi prin impunerea monedei unice EURO,
– asigurarea identităţii externe şi de apărare a U.E (prin crearea armatei europene) şi
– pregătirea legislativă pentru aprofundarea şi accelerarea reformei instituţionale.
3.1. Tratatul de la Nisa (TN), în prima sa parte, intitulată, „Modificări funda­men­tale”, vizează, în art.1 pct.2. „Politica Externă şi de Securitate Comună”, pilonul II al U.E., ceea ce va putea da o nouă imagine externă Europei celor 15 şi, în perspectivă, a celor 27.
Textul3 consacră obiectul şi limitele de acţiune ale Politicii externe şi de securi­tate comună, cuprinde definirea progresivă a unei politici de apărare comună, care ar putea conduce la o apărare comună, dacă Consiliul European decide în acest sens.
Se precizează, mai clar şi fără echivoc, limitele PESC, în sensul că Politica Uniunii nu aduce atingere caracterului specific al politicii de securitate şi de apărare a unor state membre, respectă obligaţiile ce decurg din Tratatul NATO – şi este compatibilă cu politica Uniunii de securitate şi apărare stabilită în cadrul respectiv (art.17 pct.1 al.2).
În context, Tratatul de la Nisa (TN) instituie, „un Comitet politic şi de securitate care urmăreşte situaţia internaţională în domeniile care ţin de politica externă şi de securitate comună şi contribuie la definirea politicilor, emiţând avize adresate Consiliului. El exercită, sub responsabilitatea Consiliului, controlul politic şi dirijarea strategică a operaţiunilor de gestionare a crizelor” ( art.25 reformulat).
3.2. Noi reglementări ( art. 27 A-D) au ca obiect „cooperările intensificate” care au drept scop „protejarea valorilor şi servesc intereselor Uniunii, în ansamblul ei, afirmându-i identitatea ca forţă coerentă pe scena internaţională” ( art.27 A).
Aceste cooperări intensificate trebuie să respecte:
a) principiile, obiectivele, direcţiile generale şi coerenţa politicii externe şi de securitate, precum şi deciziile luate în cadrul acestei politici,
b) competenţele Comunităţii Europene şi
c) coerenţa între toate politicile Uniunii şi activităţile externe ale acesteia.
Cooperările intensificate într-unul dintre domeniile la care se face referire „au ca scop să permită Uniunii să devină mai rapid un spaţiu al libertăţii, secu­ri­tăţii şi justiţiei, respectând totodată competenţele Comunităţii Europene” ( art. 40)

3.3. Tratatul de la Nisa cuprinde noi dispoziţii relative la „ o mai strânsă cooperare între autorităţile judiciare şi alte autorităţi competente ale statelor membre, inclusiv prin intermediul Uniunii Europene de cooperare judiciară (EUROJUST)” ( art. 29 alin. 2).
Acţiunea comună în cadrul cooperării judiciare în materie de drept penal vizează, în principal:
a) facilitarea şi accelerarea cooperării dintre ministerele şi autorităţile judiciare sau echivalentele acestora, competente în statele membre,incluzând, acolo unde este necesar, cooperarea prin intermediul Eurojust în domeniul proce­durilor şi al aplicării deciziilor;
b) facilitarea extrădării între statele membre;
c) asigurarea, în măsura necesară ameliorării acestei cooperări, a compati­bi­li­tăţii regulilor aplicabile în statele membre;
d) prevenirea conflictelor cu privire la jurisdicţia între statele membre;
e) adoptarea progresivă a unor măsuri care să stabilească reguli minimale referitoare la elementele constitutive ale infracţiunilor penale şi la sancţiunile aplicabile în domeniile crimei organizate, terorismului şi traficului cu stupefiante.
Deosebit de aceasta, cooperarea este încurajată de Consiliu prin Eurojust:
a) împuternicind Eurojust să contribuie la o bună coordonare între autorităţile naţionale ale statelor membre de urmărire penală;
b) promovând participarea Eurojust la anchetele penale în cazurile de crimi­nalitate transfrontalieră gravă, în special privind crima organizată, ţinându-se cont mai ales de cercetările efectuate de Europol;
c) facilitând cooperarea strânsă între Eurojust şi Reţeaua judiciară europeană în special, în vederea facilitării execuţiei unor comisii rogatorii şi a punerii în aplicare a cererilor de extrădare”.
Rolul Eurojust este subliniat şi în Declaraţia nr.2 asupra art.31(2) din Tratatul Uniunii Europene în care se relevă că:
– decizia de a crea o unitate compusă din procurori, magistraţi sau ofiţeri de poliţie de competenţă echivalentă, detaşaţi de fiecare stat membru ( Eurojust) s-a luat în octombrie 1999 la Tampere, iar
Reţeaua judiciară europeană a fost înfiinţată prin Acţiunea Comună 98/428/J.A.I. adoptată de Consiliu la 29 iunie 1998 ( J.O.L.191/7.798).

4. Comitetul de protecţie socială

În domeniul social textul Tratatului instituie un Comitet de protecţie socială cu caracter consultativ, având rolul de a promova cooperarea între statele membre şi Comisie, care are scopul:
– de a urmări situaţia socială şi evoluţia politicilor de protecţie socială în statele membre şi în Comunitate,
– de a facilita schimburile de informaţii, de experienţă şi bune practici între statele membre şi Comisie,
– de a pregăti rapoartele, de a formula avize sau de a întreprinde şi alte activităţi în domeniile ce ţin de competenţa sa, fie la cererea Consiliului sau a Comisiei, fie din proprie iniţiativă.

SECŢIUNEA  A II-A
Reforma instituţională

Sistemul instituţional de decizie. Procedurile.

Reforma instituţională constituie obiectivul central al Tratatului de la Nisa.
Tratatul (TN) îşi propune, în perspectiva extinderii U.E., la 27 de state membre, să asigure flexibilitatea procesului decizional prin cele trei proceduri:
a. regula unanimităţii,
b. majoritatea calificată şi
c. majoritatea simplă pentru deciziile de procedură.
a). Regula unanimităţii funcţionează în mecanismul decizional în domeniile de:
– politică externă şi de securitate comună(PESC),
– cooperarea poliţienească şi judiciară în materie penală,
– politica de azil şi imigrări,
– politica de coeziune economică şi sociale şi
– fiscalitatea.
b). Regula majorităţii calificate este substanţial extinsă prin TN, fiind defi­ni­tă în funcţie de adeziunile necesare.
Majoritatea calificată trebuie să cuprindă cel puţin 62% din populaţia Uniunii, ea fiind, deci, de cel puţin 62 de voturi din cele 87 totale.
Conform noului tablou al repartizării voturilor primele 4 state cu populaţie mare – Germania, Franţa, Italia şi Marea Britanie – vor avea câte 29 de voturi, apoi, Spania şi Polonia câte 27 de voturi, România ( locul 7) cu 14 voturi ş.a.m.d.
Majoritatea calificată este, de regulă, procedura aplicată în adoptarea deciziilor politice ale U.E. privind piaţa internă la un număr de zece politici comunitare, inclusiv în domeniile comerciale şi al cooperării judiciare în materie civilă.
c) În ce priveşte regula majorităţii simple aceasta se aplică numai în luarea deciziilor de ordin procedural, neafectat de noile dispoziţii.

2. Instituţiile comunitare

2.1. Parlamentul European
În procedura de codecizie şi cooperare Parlamentul are rolul de organ legis­lativ şi de autoritate bugetară, îndeplinind, distinct şi funcţia de control politic al Comisiei.
Deputaţii europeni sunt grupaţi pe grupuri de partide politice, considerate că exprimă voinţa politică a cetăţenilor europeni.
2.1.1 Protocolul asupra lărgirii Uniunii Europene (A), anexă la Tratatul de la Nisa, în art.2 conţine noile prevederi privind Parlamentul European, care fixează numărul reprezentanţilor aleşi în fiecare stat membru începând cu „1 ianuarie 2004 şi cu efect în mandatul 2004 – 2009”, stabilind că:
– numărul total al acestora este de 732, iar
– repartizarea lor pe statele membre este următoarea: Belgia – 21, Danemarca – 13, Germania – 99, Grecia – 22, Spania – 50, Franţa – 71, Irlanda – 12, Italia – 72, Luxembourg – 6, Olanda – 25, Anglia – 17, Portugalia – 22, Finlanda – 13, Suedia – 18 şi Regatul Unit – 72.
Textul prevede şi repartiţia locurilor pentru statele candidate, după criteriul numărului cetăţenilor naţionali; România ocupă locul 7 cu 33 de deputaţi, după Polonia (5) şi înainte de Olanda ( 25), Belgia, Grecia şi Portugalia ( cu câte 22), Ungaria şi Republica Cehia ( câte 20) ş.a.
2.1.2. Distinct, Conferinţa a adoptat Declaraţia privind art.191 din Tratatul CE (11) în care se prevede că „Finanţarea partidelor politice la nivel european făcută din bugetul Comunităţilor Europene nu poate fi folosită, direct sau indirect, pentru funcţionarea partidelor politice la nivel naţional.
Prevederile asupra finanţării partidelor politice se aplică, pe aceeaşi bază, tuturor forţelor politice reprezentate în Parlamentul European.”

2.2. Consiliul
Dispoziţiile art.3 din Protocolul asupra lărgirii U.E. ( anexă a TN) stabilesc ponderea voturilor membrilor în Consiliu în cazurile în care este aplicabil votul calificat al majorităţii: Germania, Franţa, Italia şi Regatul Unit –câte 29, Spania – 27, Olanda – 13, Belgia, Portugalia şi Grecia – câte 12, Suedia şi Austria – câte 10, Danemarca, Irlanda şi Finlanda – câte 7 şi Luxembourg – 4. Textul nou mai prevede că: „Pentru adoptarea lor, deciziile vor avea nevoie de cel puţin 169 de voturi pentru, din partea a cel puţin două treimi dintre membri ( art. 23-2 Tratat CE).
Protocolul ( anexa – diagrama 2) conţine şi repartizarea ponderii voturilor ce revine noilor state candidate (12), astfel că totalul acestor voturi ajunge la număr de 345. România ocupă, de asemenea, locul 7 cu 14 voturi, după Germania, Marea Britanie, Franţa, Italia ( câte 29), Spania şi Polonia ( câte 27).
2.3. Comisia
Protocolul privind lărgirea UE (art. 4) include noi dispoziţii care prevăd că:
– membrii Comisiei sunt aleşi în baza competenţei lor generale şi indepen­denţa lor trebuie să fie deasupra oricărei îndoieli;
– Comisia are în componenţă un reprezentant naţional din partea fiecărui stat membru şi că
– numărul membrilor Comisiei poate fi modificat de către Consiliu, care statuează cu unanimitate de voturi.
Când Uniunea va avea 27 de state membre numărul membrilor Comisiei trebuie să fie mai mic decât numărul statelor membre, urmând să fie aleşi printr-un sistem de rotaţie bazat pe principiul egalităţii.
În sfârşit, prin norma finală (pct.4) a Protocolului se prevede că „orice stat care aderă la Uniune are dreptul ca, în momentul aderării sale, să aibă un repre­zen­tant naţional ca membru al Comisiei”, până la adoptarea deciziei Consiliului.
Tratatul de la Nisa conţine norme care întăresc puterile preşedintelui Comi­siei, acesta urmând să decidă repartiţia voturilor, remanierea responsabilităţilor comisarilor pe durata mandatului său ş.a.
Compunerea Parlamentului, a Consiliului şi, mai ales, a Comisiei, precum şi noile prerogative acordate preşedintelui, relevă perspectiva noii ordini consti­tutiv reale a Uniunii Europene, Comisia putând dobândi rolul de guvern supra­naţional al unei eventuale federaţii europene.
2.4. Justiţia comunitară
2.4.1. Tratatul de la Nisa conţine Protocolul asupra statutului Curţii de Justiţie (C.J.), a Tribunalului (Curţii) de Primă Instanţă (C.P.I.) şi norme relative la o nouă instituţie judiciară – Camera Jurisdicţională.
Potrivit art.220 C.E., în formularea nouă ( art.2 TN), „Curtea de Justiţie şi Tribunalul de Primă Instanţă, fiecare în cadrul jurisdicţiei proprii, asigură respec­ta­rea legii în interpretarea şi aplicarea prezentului tratat”.
Noile prevederi stabilesc expres criteriul conform căruia cele două instanţe sunt formate din câte un judecător din fiecare stat membru, iar, până la noua extin­dere, sunt formate din câte 15 judecători şi 8 avocaţi generali (erau 9 până acum). Avocatul general, continuă să aibă funcţia de autoritate profesională impar­ţială şi independentă care pune concluzii în anumite cauze, potrivit compe­tenţei determinate prin statut.
Tratatul de la Nisa prevede şi pentru Tribunalul de Primă Instanţă avocaţi generali, statutul Curţii de Justiţie fiind aplicabil atât judecătorilor, cât şi avocaţilor primei instanţe.
Instituind o nouă instanţă judiciară denumită Camera Jusridicţională (art. 2 pct.32), căreia să i se stabilească prerogative privind soluţionarea cauzelor în anumite materii specifice, TN reglementează şi calea de atac a recursului la C.P.I. contra hotărârilor date în primă instanţă de Camera Jurisdicţională.
Protocolul B, anexă la TN, cuprinde norme privind „Statutul judecătorilor şi avocaţilor generali” (Titlul I, – art. 2-8), „Organizarea” Curţii (Titlul II, – art. 9-18), „Procedura” (Titlul III, – art. 19-46), „Tribunalul de Primă Instanţă al Comuni­tăţilor Europene” ( Titlul IV, – art. 47-62) şi „Prevederile finale” ( Titlul V, – art. 63-64).
2.4.2. De asemenea, Conferinţa a adoptat un număr de 6 Declaraţii relative la Justiţia comunitară (nr. 12-17) prin care:
– solicită Curţii şi Comisiei să examineze ansamblul repartiţiei competenţelor între Curtea de Justiţie şi Tribunalul de Primă Instanţă, în special în sfera recursurilor directe;
– să se definească prevederile esenţiale ale procedurii de revizuire în Statutul Curţii, cu privire specială la rolul părţilor în procedura Curţii, efectul pro­ce­durii de revizuire asupra caracterului executoriu al deciziei C.P.I. şi efectul deciziei C.J. asupra litigiului;
– în cazurile excepţionale în care Curtea decide să revizuiască o decizie a C.P.I. asupra unei chestiuni prejudiciale, trebuie să acţioneze în cadrul unei proceduri de urgenţă;
– cere Curţii şi Comisiei să pregătească, în cel mai scurt timp posibil, un pro­iect de decizie pentru crearea unei Camere Jurisdicţionale competentă în a soluţiona litigiile dintre Comunitate şi particulari în primă.
CAPITOLUL II
PRIVIRE GENERALĂ ASUPRA CONSTITUŢIEI
UNIUNII EUROPENE

PARTEA A II-A
DEFINIREA POLITICILOR  COMUNE  ÎN CONSTITUŢIA UNIUNII EUROPENE. CADRUL GENERAL ŞI PRINCIPIILE.

CAPITOLUL I  
DEFINIREA POLITICILOR ECONOMICE COMUNE ÎN CONSTITUŢIA UNIUNII EUROPENE. PRINCIPIILE

SECŢIUNEA I
Preliminarii

1. În ziua de 18.07.2003, Preşedintele Convenţiei asupra viitorului Europei, V. Giscard d’Estaing, împreună cu cei doi vicepreşedinţi, Giuliano Amato şi J.L. Dehaene, a remis în mod oficial, în numele Convenţiei, textul complet al Proiec­tului instituind o Constituţie pentru Europa.
După controversele ulterioare şi neşansa de la Summittul din 13.12.2003, semnarea Constituţiei şi, deci, adoptarea ei, se preconizează în primul semestru al anului 2004, în vederea apropiatelor alegeri europene, din iunie 2004, care-i pot da „sigiliul unei ratificări populare“.1
La această dată zece noi state europene vor fi deja membre de plin drept ale Uniunii, împlinind cea mai mare şi spectaculoasă extindere, aşa încât Uniunea Europeană va ajunge, de la 6 membri fondatori, la 25 membri, după peste 50 de ani de existenţă.
2. Prin adoptarea acestei Constituţii, Europa va deveni definitiv o uniune politică: uniunea cetăţenilor şi uniunea Statelor membre.
Marile domenii şi principii ale noii Constituţii sunt subliniate, în mod sintetic, în Declaraţia de la Roma din 18.07.2003:
a. ea consacră drepturile cetăţenilor încorporând Carta europeană a drep­turilor fundamentale;
b. ea îndreaptă Europa către cetăţenii ei, oferindu-le noi posibilităţi de parti­cipare;
c. ea stabileşte un partaj clar şi transparent al puterilor între Uniune şi Statele membre, dând parlamentelor naţionale mijloace de a interveni. Puterile Uniunii sunt extinse, cetăţenii dobândind:
– realizarea unui spaţiu de libertate, securitate şi justiţie printr-o luptă mai eficace contra marii criminalităţi şi recunoaşterea, între Statele mem­bre, a diferitelor lor drepturi civile;
– dezvoltarea progresivă a unei politici externe şi de apărare comună cu un ministru european al afacerilor externe, care va acţiona şi vorbi în numele Europei în lume şi crearea unei agenţii europene de înarmare;
– ameliorarea coordonării economice între ţările care au adoptat euro pen­tru a asigura stabilitatea şi succesul monedei comune.
d. dotarea Europei cu instituţii stabile, democratice şi eficace:
– Parlamentul european devine legislatorul principal al Uniunii. El va elabora şi adopta legile cu Consiliul. Legislaţia europeană va fi rezultatul acordului între reprezentanţii aleşi ai cetăţenilor şi Statele membre;
– Consiliul va avea o fizionomie proprie şi un mandat, iar preşedintele său va putea organiza activitatea Statelor, în timp şi anticipat;
– Comisia, organizată pentru a îndeplini misiunea sa europeană va fi moto­rul şi executivul principal. Ea va fi „încarnarea interesului comun euro­pean“.
„Proiectul Convenţiei este un succes pentru că el fixează echilibrele necesare între popoare, între state, între instituţii, între vis şi realitate“.2

SECŢIUNEA A II-A
Politicile Uniunii. Clauze cu aplicare generală

Titlul I al Părţii a III-a reglementează clauzele cu aplicare generală în art. III 1-6, consacrând, în realitate, principiile fundamentale ale politicilor comune.
– Uniunea veghează la consecvenţa diferitelor politici şi acţiuni, prevăzute în prezenta parte, ţinând cont de ansamblul obiectivelor Uniunii şi în con­for­mitate cu principiul de atribuire a competenţelor.
– Uniunea va acţiona pentru eliminarea inegalităţilor, în definirea şi realiza­rea politicilor şi acţiunilor şi pentru combaterea discriminării de orice fel.
– Cerinţele de protecţie a mediului vor fi integrate în definirea şi aplicarea politicilor comune şi a acţiunilor Uniunii, în special în vederea dezvoltării durabile.
– Având în vedere importanţa serviciilor de interes economic general şi rolul lor în promovarea coeziunii sociale şi teritoriale, Uniunea şi statele membre veghează ca aceste servicii să funcţioneze pe baza principiilor şi condiţiilor definite de legea europeană.

SECŢIUNEA A III-A
Piaţa internă a Uniunii

Constituţia înscrie în primul capitol al Titlului III reglementarea pieţii interne comunitare, consacrând, sistematizat, libertăţile fundamentale, regulile de concurenţă şi dispoziţiile fiscale.

1. Piaţa internă a Uniunii

 „Piaţa internă cuprinde un spaţiu fără frontiere interne, în care libera circulaţie a mărfurilor, a serviciilor şi a capitalurilor este asigurată, conform Constituţiei“. (art. III – 14)
La propunerea Comisiei, prin regulamente sau decizii europene, Consiliul de Miniştri defineşte orientările şi condiţiile necesare pentru asigurarea unui progres echilibrat în toate sectoarele interesate.

2. Libera circulaţie a persoanelor şi serviciilor (art. III -18-35). Principii

2.1. Lucrătorii
Lucrătorii au dreptul de a circula liber în cadrul Uniunii, fără nici o discriminare.
Lucrătorii au dreptul:
– la oferte efective de angajare,
– să se deplaseze liber în acest scop pe teritoriul statelor membre,
– de şedere pentru a exercita o activitate ocupaţională,
– de a se stabili pe teritoriul unui stat membru după obţinerea unui loc de muncă, cu excepţia „angajaţilor din administraţie publică“ (art. III – 18).
Statele membre încurajează schimbul de lucrători tineri în cadrul unui program comun.
2.2. Libertatea de stabilire
Interdicţia tuturor restricţiilor impuse libertăţii de stabilire a resortisanţilor unui stat membru pe teritoriul altui stat membru şi garantarea dreptului de acces al acestora pe teritoriul statelor membre, la activităţi independente şi la exercitarea lor, precum şi la constituirea şi gestionarea întreprinderilor, în condiţiile stabilite prin legile-cadru europene.
Asigurarea posibilităţii de achiziţionare şi exploatare a proprietăţilor funciare de pe teritoriul unui stat membru de către un resortisant al altui stat membru.
Prin legile-cadru europene se va asigura recunoaşterea reciprocă a diplo­melor, certificatelor şi a altor titluri.
Societăţile constituite, conform legislaţiei unui stat membru, având sediul social, administraţia centrală sau sediul principal în cadrul Uniunii, sunt asimilate persoanelor fizice resortisante ale statelor membre. Prin societăţi se înţeleg „socie­tăţile de drept civil sau comercial, inclusiv societăţile cooperative şi alte persoane juridice de drept public sau privat, cu excepţia societăţilor care nu au un scop lucrativ“. (art. III – 27)
2.3. Libertatea de prestare a serviciilor
Constituţia defineşte astfel noţiunea de servicii: „În sensul Constituţiei, sunt considerate servicii, prestările furnizate în mod obişnuit în schimbul unei remuneraţii, în măsura în care nu sunt reglementate de dispoziţiile referitoare la libera circulaţie a mărfurilor, a capitalurilor şi a persoanelor“. (art. III – 30)
Serviciile cuprind în special:
– activităţi cu caracter industrial,
– activităţi cu caracter comercial,
– activităţi artizanale,
– activităţi prestate în cadrul profesiilor liberale,
– activităţi în domeniul transporturilor, bancar şi de asigurări sociale.
Dispoziţiile din art. III – 32 prevăd imperativ că: „Măsurile pentru realizarea liberalizării unui serviciu determinat se stabilesc printr-o lege-cadru europeană, numai după consultarea Comitetului Economic şi Social”.
3. Libera circulaţie a mărfurilor. Principii (art. III – 36 -44)

Constituţia reglementează distinct cadrul general privind Uniunea vamală (III – 31 – 40), cooperarea vamală (III – 41) şi interzicerea restricţiilor cantitative (III – 42 – 44).
Potrivit art. III – 36.1: „Uniunea cuprinde o uniune vamală care reglemen­tează toate schimburile de mărfuri şi care implică interzicerea, în relaţiile dintre statele membre, a taxelor vamale la import şi export şi a oricăror taxe cu efect echi­valent, precum şi adoptarea unui tarif vamal comun în relaţiile cu statele terţe“.
Ea se aplică atât produselor originare din statele membre, cât şi produselor care provin din ţări terţe, care se află în liberă circulaţie în statele membre şi pentru care au fost îndeplinite formalităţile de import, fiind percepute în statul membru, respectiv taxele vamale şi taxele cu efect echivalent exigibile.
Între statele membre sunt interzise taxele vamale la import şi export, taxele cu efect echivalent şi taxele vamale cu caracter fiscal.
Prin regulamente sau decizii europene Consiliul de Miniştri, la propunerea Comisiei, stabileşte taxele vamale din Tariful Vamal Comun (T.V.C.).
Comisia exercită aceste misiuni ţinând seama de:
– necesitatea facilitării schimburilor comerciale între statele membre şi ţările terţe;
– evoluţia condiţiilor concurenţei în cadrul Uniunii;
– necesităţile de aprovizionare a Uniunii cu materii prime şi produse semifinite;
– necesitatea de a evita perturbări grave în viaţa economică a statelor membre, de a asigura o dezvoltare raţională a producţiei şi o expansiune a consumului în cadrul Uniunii.
– Textul art. III – 42 prevede că: „Între statele membre sunt interzise restric­ţiile cantitative, atât la import, cât şi la export, precum şi orice măsură cu efect echivalent.“
– Statele membre sunt obligate să-şi adapteze monopolurile naţionale cu caracter comercial, astfel încât să asigure, în condiţiile de aprovizionare şi desfacere, excluderea oricărei discriminări între resortisanţii statelor membre.
În cazul unui monopol cu caracter comercial care implică reglementări menite să promoveze desfacerea sau valorificarea produselor agricole, trebuie să se asi­gure garanţii echivalente pentru nivelul de ocupare a forţei de muncă şi pentru nivelul de trai al producătorilor interesaţi.

4. Libera circulaţie a capitalurilor şi plăţilor (III 45 – 49)

Dispoziţiile constituţionale prevăd că „sunt interzise restricţiile atât în ce pri­veşte mişcările de capital, cât şi de plăţi“ între statele membre şi între acestea şi ţări terţe.
Legile sau legile-cadru european vor stabili, însă, măsurile cu privire la miş­că­rile de capital către sau provenind din ţări terţe, când acestea implică investiţii directe, inclusiv investiţii imobiliare, stabilire, prestare de servicii financiare sau admiterea de valori mobiliare pe piaţa de capital.
Atunci când este necesar şi numai în realizarea obiectivelor expres prevăzute în art. III – 158 relative la prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate, a terorismului şi a traficului de persoane, legile europene pot defini un cadru de măsuri cu privire la mişcările de capital şi la plăţi, cum ar fi în­gheţarea fondurilor, a activelor financiare sau a beneficiilor economice care aparţin sau sunt deţinute de persoane fizice şi juridice, de grupuri sau entităţi nestatale.

5. Reguli de concurenţă

În Secţiunea a V-a din Capitolul I sunt reglementate, la nivel de principii, regulile de concurenţă aplicabile întreprinderilor (III – 50 -55) şi ajutoarele acordate de statele membre (III – 56 – 58).
5.1.  Regulile aplicabile întreprinderilor declară incompatibile cu piaţa internă, interzise şi unele de plin drept, orice acorduri între întreprinderi, orice decizii de asociere şi orice practici concertate care pot prejudicia comerţul între statele membre şi care au ca obiect sau efect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenţei în cadrul pieţei interne.
Aceste acorduri sau asocieri interzise pot avea ca obiect:
– impunerea direct sau indirect a preţurilor de cumpărare sau de vânzare ori a altor condiţii de comercializare inechitabile,
– limitarea sau controlarea producţiei, desfacerii, dezvoltării tehnice sau investiţiilor,
– împărţirea pieţelor sau surselor de aprovizionare,
– aplicarea unor condiţii inegale de prestaţii echivalente în raporturile cu partenerii comerciali, plasându-i în dezavantaj concurenţial şi
– condiţionarea încheierii contractelor de acceptare de către parteneri a unor prestaţii suplimentare, care, prin natura lor sau conform uzanţelor comer­ciale, nu au legătură cu obiectul acestor contracte.
Dispoziţiile art. III – 51 declară incompatibil cu piaţa internă şi interzis orice abuz de poziţie dominantă a uneia sau mai multor întreprinderi, în cadrul pieţei interne sau pe o parte substanţială a acesteia.
Aceste principii şi reguli sunt puse în aplicare prin regulamente europene adoptate de către Consiliul de Miniştri, la propunerea Comisiei şi după consul­tarea Parlamentului European (III -52.1), în limitele şi în scopurile prevăzute în art. III – 52.2.
5.2. Ajutoarele acordate de statele membre sunt incompatibile cu piaţa internă, în mod direct sau prin intermediul resurselor de stat, sub orice formă, care denaturează sau ameninţă să denatureze concurenţa, prin favorizarea anumi­tor întreprinderi sau sectoare de producţie, în măsura în care acestea afectează schimburile dintre statele membre.
Constituţia reglementează, în mod precis, lista ajutoarelor compatibile sau care pot fi compatibile cu piaţa internă (III – 56.2.3), şi obligă Comisia să verifice permanent regimul ajutoarelor existente în statele membre, stabilind şi procedura de declarare a compatibilităţii ajutoarelor sau a interzicerii acestora.
6. Dispoziţii fiscale

Principiile instituite prin Constituţie sunt următoarele:
– nici un stat membru nu aplică, direct sau indirect, produselor altor state membre impozite interne, de orice natură, mai mari decât cele care se aplică direct sau indirect produselor naţionale similare;
– produsele exportate de un stat membru pe teritoriul altui stat membru nu pot beneficia de nici o rambursare a impozitelor interne, care să depă­şească impo­zitele aplicate direct sau indirect;
– cu privire la impozit, altul decât cel pe cifra de afaceri, accizele şi celelalte impozite indirecte, nu pot opera scutiri sau rambursări la exportul către celelalte state membre şi nu pot fi instituite taxe de compensare la importurile care provin din statele membre;
– o lege sau o lege-cadru europeană va stabili măsurile de armonizare a legislaţiilor referitoare la impozitul pe cifra de afaceri, accize sau alte impo­zite indirecte pentru a asigura buna funcţionare a pieţei interne şi pentru a evita denaturarea concurenţei.

CAPITOLUL II
POLITICA ECONOMICĂ ŞI MONETARĂ

SECŢIUNEA I
Preliminarii

În Partea a III-a a Constituţiei UE sunt reglementate „Politicile şi Funcţionarea Uniunii“, în cele şase titluri:
Titlul I – Clauze cu aplicare generală
Titlul II – Nediscriminare şi cetăţenie
Titlul III – Politici şi acţiuni interne
Cap. I – Piaţa internă
Cap. II – Politica economică şi monetară
Cap. III – Politicile din alte ramuri specifice
Cap. IV – Spaţiul de libertate, securitate şi justiţie
Cap. V – Domenii în care Uniunea poate să decidă o acţiune de coor­donare complementară sau de sprijin
Titlul IV – Asocierea ţărilor şi a teritoriilor de peste mări
Titlul V – Acţiunea externă a Uniunii
Cap. I – Dispoziţii cu aplicare generală
Cap. II – Politica externă şi de securitate comună (PESC)
Cap. III – Politica comercială comună
Cap. IV – Cooperarea cu ţările terţe şi ajutorul umanitar
Cap. V – Măsuri restrictive
Cap. VI – Acorduri internaţionale
Cap. VII – Relaţiile Uniunii cu organizaţiile internaţionale, cu ţările terţe şi delegaţiile Uniunii
Cap. VIII – Punerea în aplicare a clauzei de solidaritate
Titlul VI – Funcţionarea Uniunii
În prima parte a comentariului am încercat să ilustrăm, în linii generale, definirea şi principiile constituţionale relative la clauzele generale şi la piaţa internă, fără a face sublinieri sau observaţii comparative cu dispoziţiile din tratatele constitutive sau modificatoare.
Este ceea ce vom face şi de data aceasta, continuând prezentarea cadru, în ordinea reglementării din Constituţia UE a principalelor norme relative la Cap. III – „Politica economică şi monetară“.
Comentariul, urmărind sistematizarea reglementării, va reflecta:
I. Politica economică (Secţiunea 1)
II. Politica monetară (Secţiunea 2)
III. Dispoziţiile instituţionale (Secţiunea 3)
IV. Dispoziţiile proprii statelor care fac parte din zona zero (Secţiunea 3bis)
V. Dispoziţii tranzitorii

SECŢIUNEA A II-A
Politica economică

1. Uniunea Economică şi Monetară
1.1. Apariţia ideii
Ideea Uniunii Economice şi Monetare (UEM) este legată de evoluţia siste­mului creat prin acordurile de la Bretton Woods, din iulie 1944, relative la stabili­zarea ratelor de schimb, prin măsuri monetare concertate1, dar acest sistem a fost perturbat substanţial în anii ’60 prin politica inflaţionistă americană, astfel că în anul 1971 SUA suspendă convertibilitatea dolarului în aur.
Distinct, Ţările membre ale Comunităţii Europene, la care s-au adăugat Danemarca, Marea Britanie, Irlanda şi Norvegia, adoptă, în decembrie 1971, un sistem de fluctuaţii reciproce (de maxim 2,25%), denumit şarpele monetar, ceea ce constituie primul pas care va duce la uniunea economică şi monetară, care va constitui, în final, stadiul cel mai avansat al integrării economice.

1.2. Etapele de edificare a UEM
Procesul de unificare a politicilor economice şi monetare au cunoscut trei faze:
a. Şarpele monetar european
b. Sistemul monetar european (SME) şi
c. Uniunea Economică şi Monetară (UEM).
b. În anul 1979, ca răspuns la secesiunea economică şi la creşterea inflaţiei a fost constituit Sistemul Monetar European (SME), pe baza a trei principii:
l simetria sau disciplina colectivă, ceea ce presupunea că fiecare ţară şi-a fixat rata de schimb în raport cu ECU şi plecând de la aceasta se deter­mi­nau ratele de schimb bilateral;
l competivitatea prin preţuri şi
l renunţarea la realinierile de paritate în perioada 1987-1992, ceea ce a făcut ca în anii ’90 SME să devină o zonă a mărcii germane; s-a realizat prin SME, totuşi, o oarecare stabilitate monetară.

1.3. Instituirea Uniunii Economice şi Monetare (UEM)
Prin planul Delors2 din 1989 s-a realizat o definire a politicii monetare europene, „fixându-se“ trei etape în construcţia Uniunii Economice şi Monetare:
l desfiinţarea controalelor de schimburi şi asigurarea deplină a liberei circu­laţii a capitalului, începând cu 01.VI. 1990,
l coordonarea politicilor economice şi crearea Sistemului European al Băncilor Centrale (SEBC)3 şi
l înlocuirea băncilor centrale naţionale prin SEBC, ceea ce duce la „stabilirea irevocabilă a parităţii şi introducerea monedei unice (euro)“4.
Uniunea Economică şi Monetară a intrat în funcţiune însă, practic, prin aplicarea efectivă de la 01.01.1993 a Tratatului de la Maastricht5, care prevedea cele trei faze ale UEM:
– prima în 1992-1993, consacrată, prioritar, îndeplinirii celor patru condiţii de convergenţă monetară şi bugetară:
l stabilirea preţurilor şi a ratei minime a inflaţiei de 1,5%;
l rata dobânzii variabilă cu cel mult 2%;
l deficitul public sub 3% din PIB, iar datoria publică sub 60% din PIB şi
l stabilirea ratelor de schimb, în interiorul marjei de fluctuaţie autorizate.
– a doua în 1994-1997 a fost afectată, în principal, stabilirii noilor structuri ale UEM:
l Institutul Monetar European (IME), cu sediul la Frankfurt, format din guvernatorii băncilor centrale ale UE şi
l Banca Centrală Europeană, care din 1998 înlocuieşte, treptat, IME, ur­mând a forma împreună cu băncile centrale naţionale SEBC şi, în sfârşit,
– a treia fază, a transferului responsabilităţilor, având ca obiectiv prioritar fixarea ratelor de schimb şi introducerea monedei unice EURO.
1.4. Obiectivele Uniunii Economice şi Monetare
care constituie stadiul cel mai avansat al integrării economice şi presupune politici monetare comune, implică6:
l eliminarea avantajelor concurenţiale pe piaţa comună, prin devalorizarea intenţionată a monedei naţionale;
l creşte concurenţa, prin multiplicarea surselor externe de finanţare pe piaţa comună şi, deci, acces reciproc la pieţele financiare;
l elimină costurile de conversie şi favorizează scăderea ratei dobânzii, ceea ce reduce serviciul datoriei publice şi facilitează investiţiile;
l menţine stabilitatea preţurilor, prin crearea Băncii Centrale Europene, independente de puterea politică;
l garantează stabilitatea schimburilor şi a contractelor economice în interiorul pieţei comune;
l penalizează investitorii care au finanţat în exterior prin export de capital, datorită devalorizării monedei naţionale, pe o piaţă din interiorul UE şi
l reduce riscul de speculaţie asupra monedei unice (euro).

2. Obiectivele şi principiile directoare ale Politicii Economice şi Monetare prevăzute în Constituţia UE

2.1. Acţiunea statelor membre şi a Uniunii implică, în condiţiile prevăzute în Constituţie:
l adoptarea unei politici economice bazate pe strânsa coordonare a politi­cilor economice ale statelor membre, pe piaţa internă
l definirea de obiective comune şi realizate prin
l respectarea principiului unei economii de piaţă deschisă, în care
l concurenţa este liberă (art. III – 69).
Totodată, acţiunea statelor membre şi a Uniunii mai implică, în condiţiile şi conform procedurilor prevăzute în Constituţie:
l o monedă unică – Euro,
l definirea şi realizarea unei politici monetare şi a unei politici de schimb unice, cu obiectiv principal
l menţinerea stabilităţii preţurilor şi susţinerea politicilor economice generale în cadrul Uniunii.
2.2. Politica Economică şi Monetară, ca acţiune a statelor membre şi a Uniunii implică, totodată, respectarea principiilor directoare, stabilite expres şi limitativ în art. 111-69 pct. 3 din Constituţia Uniunii Europene:
l preţuri stabile,
l finanţe publice şi condiţii monetare sănătoase şi
l balanţă de plăţi stabilă.

3. Coordonatele constituţionale ale POLITICII ECONOMICE

3.1. Scopul şi natura comună a politicii economice
Dispoziţia din art. 111-70/71 consacră expres scopul, orientările generale şi natura politicii economice:
„Statele membre îşi realizează politicile economice cu scopul de a contribui la realizarea obiectivelor“ Uniunii şi în contextul „orientărilor generale“; ele şi Uniunea „acţionează în conformitate cu principiul economiei de piaţă deschise, în care concurenţa este liberă, favorizând o alocare eficientă a resurselor“, conform principiilor stabilite în art. 111-69.
3.2. Competenţe şi coordonare
„Statele membre consideră politicile lor economice de interes comun şi le coordonează în cazul Consiliului“.
De asemenea, „pentru asigurarea unei coordonări mai strânse a politicilor eco­nomice şi a unei convergenţe durabile a performanţelor economice ale state­lor membre, Consiliul de Miniştri, pe baza rapoartelor Comisiei, supraveghează:
l evoluţia economică în fiecare din statele membre şi în cadrul Uniunii, precum şi
l conformitatea politicilor economice cu orientările generale şi efectuează cu regularitate o evaluare de ansamblu“7.
3.3. Proceduri şi măsuri
Constituţia prevede că, atunci când se constată că politicile economice ale unui stat membru nu sunt conforme cu orientările generale ori acestea riscă să compromită buna funcţionare a uniunii economice şi monetare, Comisia poate aplica un avertisment statului respectiv, iar Consiliul de Miniştri poate să-i facă recomandări publice, după o procedură specifică, exercitând o supraveghere multilaterală.
Potrivit art. 111-71 pct. 6: „Legile europene pot stabili modalităţile procedurii de supraveghere multilaterală“, iar preşedintele Consiliului de Miniştri şi Comi­sia raportează Parlamentului European cu privire la rezultatele supravegherii multilaterale.
3.4. Situaţii speciale
La propunerea Comisiei, printr-o decizie europeană, Consiliul de Miniştri poate adopta măsurile corespunzătoare situaţiei economice, în special când apar dificultăţi grave în aprovizionarea cu anumite produse.
Când un stat membru este serios ameninţat cu dificultăţi grave, cauzate de catastrofe naturale sau de evenimente excepţionale care scapă de sub control, la propunerea Comisiei, printr-o decizie europeană, Consiliul de Miniştri poate să acorde acestui stat, cu unele condiţii, asistenţă financiară din partea Uniunii (art. III-72.2).
Prin dispoziţii constituţionale sunt prevăzute anumite interdicţii:
l Băncii Central Europene şi băncilor centrale naţionale li se interzice să acorde decoperiri de cont sau orice alt tip de credit şi achiziţionarea directă de la cei nominalizaţi a titlurilor de creanţă de către BCE;
l se interzic toate măsurile şi dispoziţiile care stabilesc un acces privilegiat al acestor instituţii, urmând ca, prin regulamente sau decizii europene să se precizeze definiţiile de aplicare a interdicţiilor.
3.5. Situaţia bugetară
„Statele membre vor evita deficitele publice excesive“ (art. III-76.1), iar Comisia supraveghează evoluţia situaţiei bugetare şi a cuantumului datoriei pu­blice a statelor membre, verificând, în special, dacă disciplina bugetară a fost respectată pe baza următoarelor criterii:
l dacă raportul între deficitul public prevăzut sau real şi produsul intern brut depăşeşte o valoare de referinţă, cu două excepţii şi
l dacă raportul între datoria publică şi produsul intern brut depăşeşte o valoare de referinţă, cu o excepţie.
Dispoziţiile constituţionale reglementează şi procedura de intervenţie a Comi­siei sau a Consiliului de Miniştri în cazul în care un stat membru nu îndepli­neşte cerinţele acestor criterii, elaborarea unei decizii europene şi controlul aplicării ei (art. III-76.3-13).

SECŢIUNEA A III-A
Politica monetară

1. Obiectivul principal şi misiunile fundamentale ale SEBS

„Obiectivul principal al Sistemului European al Băncilor Centrale (SEBC) este de a menţine stabilitatea preţurilor“, iar în acest scop SEBC sprijină politicile economice generale în cadrul Uniunii, spre a contribui la realizarea obiectivelor acesteia, definite în art. 1-3.
Textul (III-77.1) prevede că SEBC „acţionează conform principiului economiei de piaţă deschise, în care concurenţa este liberă, favorizând o alocare eficientă a resurselor şi respectând principiile instituite în art. 111-69“.
Măsurile fundamentale ale SEBC sunt consacrate constituţional (III-77.2):
l definirea şi punerea în aplicare a politicii monetare a Uniunii;
l efectuarea de operaţiuni de schimb, conform art. III-228;
l deţinerea şi gestionarea rezervelor oficiale de schimb ale statelor membre şi
l promovarea bunei funcţionări a sistemelor de plăţi.

2. Banca Centrală Europeană

2.1. Conform art. III-77.4, „Banca Centrală Europeană este consultată:
l asupra oricărui act al Uniunii propus în demersurile care ţin de competenţa sa;
l de către autorităţile naţionale, asupra oricărui proiect de reglementare din demersurile care ţin de competenţa sa, dar în limitele şi conform condi­ţiilor stabilite de Consiliul de Miniştri, în conformitate cu procedura din art. III-79.6".
2.2. Banca Centrală Europeană (BCE) poate, în domeniile ce ţin de competenţa sa, să prezinte avize intituţiilor, organismelor sau agenţiilor Uniunii sau autori­tăţilor naţionale, iar SEBC „contribuie la buna gestiune a politicilor duse de autorităţile competente cu privire la controlul prudenţial al instituţiilor de credit şi stabilitatea sistemului financiar“.
Legile europene pot încredinţa Băncii Centrale Europene măsuri specifice în legătură cu politicile în materie de control prudenţial al instituţiilor de credit şi al instituţiilor financiare, cu excepţia societăţilor de asigurare.
2.3. BCE este singura abilitată să autorizeze emisiunea de bancnote EURO în Uniune. Ea şi băncile centrale naţionale pot emite astfel de bancnote, singurele care circulă legal în cadrul Uniunii. Consiliul de Miniştri, la propunerea Comisiei, poate adopta regulamente europene de stabilire a măsurilor de armonizare a valorilor unitare şi a specificaţiilor tehnice ale tuturor monedelor destinate punerii în circulaţie.
2.4. Structura şi Statul SEBC
SEBC este format din BCE şi băncile centrale naţionale. Banca Centrală Euro­peană are personalitate juridică (III-79.2).
SEBC este condus de organele de decizie ale BCE, care sunt:
l consiliul guvernatorilor şi
l comitetul executiv,
iar Statutul său este definit în Protocolul privind statutele SEBC şi Băncii Centrale Europene.
2.5. Independenţa SEBC şi BCE
„În exercitarea competenţelor sale şi în îndeplinirea măsurilor şi sarcinilor care i-au fost conferite prin Constituţie şi prin SEBC şi BCE, nici Banca Centrală Europeană, nici o bancă centrală naţională şi nici un membru oarecare al organelor de decizie nu pot solicita şi nici accepta instrucţiuni din partea instituţiilor, organismelor sau agenţiilor Uniunii, guvernelor statelor membre sau oricărui alt organism“. Acestea din urmă se angajează să „respecte acest principiu şi să nu încerce să influenţeze membrii organelor de decizie ale BCE sau ale băncilor centrale naţionale în îndeplinirea misiunilor“ (111-80).
„Fiecare stat membru veghează la compatibilitatea legislaţiei sale naţionale, inclusiv a statutului băncii sale centrale naţionale cu Constituţia şi statutele SEBC şi BCE“ (111-81).
2.6. Actele adoptate de BCE
Pentru îndeplinirea măsurilor încredinţate SEBC, în conformitate cu Constituţia şi cu statutele SEBC şi BCE, Banca Centrală Europeană adoptă:
a. regulamente europene pentru exercitarea sarcinilor cuvenite din art. 3.1., 19.1., 22, 25.2 în statutele SEBC, precum şi în cazurile prevăzute în regulamentele şi deciziile europene din art. III-79.6;
b. decizii europene pentru îndeplinirea misiunilor încredinţate SEBC, în temeiul Constituţiei şi al statutelor SEBC şi BCE şi
c. recomandări şi avize.
2.7. Alte acte comunitare
Consiliul de Miniştri adoptă regulamente europene de stabilire a limitelor şi condiţiilor în care BCE este autorizată să impună întreprinderilor amenzi şi penalităţi cu titlu cominatoriu în caz de nerespectare a regulamentelor şi deciziilor europene.
Fără a încălca atribuţiile BCE, o lege-cadru sau o lege europeană stabileşte măsurile necesare pentru utilizarea euro ca monedă unică de către statele membre, după consultarea Băncii Centrale Europene.
„Dispoziţiile instituţionale“ (Secţiunea a treia), cele „proprii statelor membre care fac parte din zona euro“ (Secţiunea 3bis) şi cele tranzitorii (Secţiunea 4) vi­zează elemente ample şi specifice funcţionării sistemului monetar instituţio­nalizat, examinarea lor depăşind comentariul obiectivelor, misiunilor şi sarcinilor, principiilor şi funcţionării cadru a politicii economice şi monetare.

CAPITOLUL III
POLITICILE ÎN ALTE DOMENII SPECIFICE

SECŢIUNEA I
  Ocuparea forţei de muncă
1. Obiectivul major

Constituţia stabileşte ca obiectiv major pentru Uniune şi pentru statele membre elaborarea unei strategii coordonată de ocupare a forţei de muncă şi, în special, să promoveze mâna de lucru calificată şi adaptabilă, precum şi pieţele de muncă care să poată reacţiona rapid la evoluţia economiei, toate subordonate atingerii obiec­tivelor din nr. I – 3.
2 Obiectivele statelor membre şi ale Uniunii

În ce priveşte statele membre se prevede ca acestea,
– prin intermediul politicilor lor de ocupare a forţei de muncă, trebuie să contribuie la realizarea obiectivelor de mai sus într-un mod compatibil cu orien­tările generale ale politicilor economice proprii şi ale Uniunii şi
– ţinând cont de practicile naţionale, legate de responsabilităţile partenerilor so­ciali, ele (statele membre) vor considerea promovarea ocupării forţei de muncă ca o problemă de interes comun şi vor coordona acţiunea în ca-drul con­siliului de miniştri.
Principalul obiectiv al Uniunii este de a contribui la realizarea unui înalt nivel de ocupare  a forţei de muncă, prin încurajarea cooperării între statele membre şi prin susţinerea şi completarea acţiunii lor, cu respectarea competenţelor acestora în domeniu, obiectiv luat în considerare la definirea şi punerea în aplicare a politicilor şi acţiunilor Uniunii. (III – 99)
3. Rapoartele comune

Consiliul de Miniştri şi Comisia Europeană elaborează anual un raport comun, pe baza căruia, Consiliul European examinează situaţia ocupării forţei de muncă în cadrul Uniunii, adaptând concluziile corespunzătoare şi liniile directoare de care statele membre ţin cont în politicile lor de ocupare a forţei de muncă şi hotărăşte, după consultarea Parlamentului European, a Comitetului Regiunilor şi a Comite­tului Economic şi Social şi a Comitetului pentru ocuparea forţei de muncă.
Pe de altă parte, anual, statele membre transmit, fiecare, un raport anual asupra principalelor dispoziţii pe care le-au adoptat pentru aplicarea politicii proprii de ocupare a forţei de muncă, pe baza liniilor directoare ale U.E.
4. Acte comunitare în domeniu şi organisme specializate

1.4.1. Legile sau legile-cadru europene stabilesc măsuri de încurajare pentru a favoriza cooperarea între statele membre şi de susţinere a acţiunii lor în domeniul ocupării forţei de muncă, prin intermediul iniţiativelor de dezvoltare a schim­burilor de informaţii şi de bune practici, precum şi analize comparative şi îndrumări, prin abordări novatoare şi evaluarea experienţelor, în special, prin recurgerea la proiecte pilot.
Printr-o decizie europeană Consiliul de Miniştri constituie un Comitet pentru ocuparea forţei de muncă, cu caracter consultativ, pentru a promova coordonarea între statele membre a politicilor în materie de ocupare a forţei de muncă de pe piaţă a muncii.
Comitetul are ca misiune să urmărească evoluţia situaţiei ocupării forţei de muncă şi a politicilor de ocupare în statele membre şi în cadrul Uniunii şi să emită avize şi să se consulte cu partenerii sociali; fiecare stat membru şi Comisia numesc doi membri ai Comitetului.

SECŢIUNEA A II-A
 Politica socială

1. Carta socială Europeană şi Carta comunitară a drepturilor sociale

Dispoziţiile proiectului Constituţiei (III – 103) trimit la cele două acte co­mu­nitare foarte importante, aducându-le în actualitate şi ridicându-le la rangul consti­tuţional:
– Carta socială Europeană, semnată la Torino la 18.X.1961 şi
– Carta comunitară a drepturilor sociale fundamentale ale lucrătorilor din 1989.
2. Obiectivele Uniunii şi ale statelor membre

„Conştiente de drepturile sociale fundamentale, precum şi cele enunţate” în Carta de la Torino şi în cea din 1989, obiectivele privesc:
– promovarea ocupării forţei de muncă,
– îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă şi muncă,
– favorizarea unei evoluţii egale, a unei politici sociale adecvate, a dialogului social, dezvoltarea resurselor umane, care să permită
– un nivel ridicat şi durabil de ocupare a forţei de muncă şi combaterea ex­clu­derilor.
În scopul îndeplinirii obiectivelor, Uniunea şi statele membre acţionează ţinând cont de
– diversitatea practicilor naţionale, în special, în domeniile relaţiilor contrac­tuale şi de
– necesitatea de a menţine competitivitatea economiei Uniunii,
evoluţia rezultând din
– funcţionarea pieţei interne, care va favoriza armonizarea sistemelor sociale, din
– procedurile prevăzute în Constituţie şi din
apropierea dispoziţiilor legale, a celor de reglementare şi administra­tive.
3. Domeniile şi acţiunile Uniunii
În susţinerea şi completarea acţiunii statelor membre sunt, expres, prevăzute în Constituţia U.E. (III – 104), vizând:
– îmbunătăţirea mediului de lucru, protecţia sănătăţii şi securităţii lucrăto­rilor,
– condiţiile de muncă, securitatea socială şi  protecţia socială a lucrătorilor,
– informarea şi consultarea lucrătorilor, reprezentarea şi apărarea colectivă a intereselor lucrătorilor şi patronatului,
– protecţia lucrătorilor în cazul rezilierii contractului de muncă,
– condiţiile de încadrare în muncă a resortisanţilor ţărilor terţe care îşi au reşedinţa în mod legal în cadrul Uniunii,
– integrarea persoanelor excluse de pe piaţa muncii şi combaterea excluderii sociale,
– egalitatea între femei şi bărbaţi în privinţa şanselor pe piaţa muncii şi tratamentul la locul de muncă, precum şi
– modernizarea sistemelor de protecţie socială.
În aplicarea acestor acţiuni şi măsuri vor fi adoptate legi sau legi-cadru euro­pene pentru încurajarea cooperării statelor membre, stabilirea unor cerinţe minime aplicabile progresiv şi care să evite „impunerea de constrângeri administrative, financiare şi juridice care ar putea împiedica crearea şi dezvoltarea întreprinderilor mici şi mijlocii” (III – 104.2).

4. Sarcina promovării consultării partenerilor sociali

 la nivel de Uniune aparţine Comisiei Europene, pe care-i consultă în elaborarea propunerilor în domeniul politicilor sociale.
Constituţia prevede că dialogul între „parteneri sociali la nivel de Uniune poate conduce la relaţii contractuale, inclusiv acorduri” (III – 106), a căror punere în aplicare poate fi realizată prin regulamente sau decizii europene.
Obiectivele de acţiune a Comisiei, reglementate constituţional (III – 107), prin încurajarea cooperării statelor membre şi facilitarea acţiunilor, sunt:
– ocuparea forţei de muncă,
– dreptul muncii şi condiţiile de lucru,
– formarea şi perfecţionarea profesională,
– securitatea socială, protecţia împotriva accidentelor şi bolilor profesio-nale şi igiena muncii,
– dreptul sindical şi negocierile colective dintre angajaţi şi lucrători.
Ąn acest scop, Comisia elaborează studii, emite avize şi organizează consul­tări, schimburi de bune practici, precum şi evaluări periodice.
5. Principiile remunerării egale

Dispoziţia din III – 108.1 consacră obligaţia fiecărui stat membru de a asigura „aplicarea principiului  remunerării egale a lucrătorilor de sex masculin şi a celor de sex feminin pentru aceeaşi muncă prestată sau pentru o muncă echivalentă”.
Definiţia constituţională a „remuneraţiei” este dată în sensul că ea „reprezintă salariul de bază sau minim obişnuit şi toate celelalte drepturi salariale plătite direct sau indirect, în numerar sau în natură, de către angajator lucrătorului, în funcţie de munca prestată”.

6. Comitetul de protecţie socială

Prin decizie europeană, Consiliul de Miniştri instituie un Comitet de protecţie socială cu caracter consultativ, pentru a promova cooperarea în materie de protecţie socială între statele membre şi între acestea şi Comisie.
El are ca misiune
– să urmărească situaţia socială şi evoluţia politicilor de protecţie socială în statele membre şi în cadrul Uniunii,
– să faciliteze schimburile de informaţii, de experienţă şi de bune practici între statele membre şi între acestea şi Comisie,
– să elaboreze rapoarte, să emită avize ori să întreprindă activităţi în domenii de competenţa sa, stabilind contacte adecvate cu partenerii sociali.

7. Fondul Social European

Constituţia constituie un Fond Social European, „pentru îmbunătăţirea po­sibilităţilor de angajare a lucrătorilor pe piaţa internă şi pentru a contribui, astfel, la creşterea nivelului de trai”,
cu misiunea de
„– promovare în cadrul Uniunii a facilităţilor de ocupare şi a mobilităţii geo­gra­fice şi profesionale a lucrătorilor şi de
– promovare a facilităţii de adaptare la mutaţiile industriale şi la evoluţia sis­­temelor de producţie, în special prin formare şi reconversie profesio­nală” (III – 113).

SECŢIUNEA A III-A
 Coeziunea economică, socială şi teritorială

Dispoziţiile constituţionale consacră principiile coeziunii, în următorii termeni:
– în scopul promovării unei dezvoltări armonioase a Uniunii, aceasta îşi dez­voltă şi continuă acţiunea în vederea consolidării coeziunii economice, sociale şi teritoriale şi
– urmăreşte să reducă distanţa dintre nivelele de dezvoltare ale diverselor regiuni şi întârzierea regiunilor sau insulelor mai puţin favorizate, inclusiv zonele rurale.
Pentru atingerea acestor principii şi obiective statele membre conduc politica lor economică şi o coordonează, punând în aplicare politicile şi acţiunile Uniunii. Aceasta din urmă acţionează în realizarea obiectivelor enunţate prin intermediul fondurilor cu finalitate structurală  – Fondul European de Orientare şi Garantare Agricolă, Fondul Social European, Fondul European de Dezvoltare Regională –, cât şi prin Banca Europeană de Investiţii şi alte instrumente financiare.

SECŢIUNEA A IV-A
Politica Agricolă Comună (P.A.C.). Agricultura şi Pescuitul
Preliminarii

Politica agricolă comună2 a constituit, în prima sa perioadă din anii ’60, un exemplu de evoluţie a politicii comunitare, pentru ca în etapa următoare „sectorul agricol al Uniunii să devină o economie planificată”, generând, în anii ’70 şi ’80 o „complexitate a reglementărilor şi, parţial, de facto, o renaţionalizare”3.
Drept urmare, costurile crescute au forţat reforma din 1999, influenţată substanţial de Acordul General privind Tarifele şi Comerţul (GATT) şi de politicile americane comerciale.
Scopul declarat al P.A.C. a fost menţinerea unui sector economic instituţional şi social, distinct, multifuncţional şi orientat către fermele de familie, cu regle­men­tări stufoase pentru întreaga uniune.
În ciuda revoluţiei economice şi sociale din statele Europei de vest P.A.C., în esenţa sa, a rămas aceeaşi, ca o parte integrantă a „sistemului social al statelor vest-europene şi a economiei sale morale deosebite, având, deci o raţiune politică4.

4.1. Evoluţia, principiile, obiectivele şi reformele P.A.C.

4.1.1. Funcţiile Politicii Agricole Comune
P.A.C. este o strategie defensivă, condusă politic, de modernizare a agricul­turii europene, în ciuda ameninţării externe a competiţiei comerciale americane.
Funcţiile sale, care pot fi considerate şi ca efecte ale politicii comune vizează, în principal, sprijinirea preţurilor şi veniturilor. Aşadar, P.A.C.:
– facilitează politica de garantare a venitului, fără a cere contacte directe şi costisitoare cu fermierii;
– permite guvernelor să decidă asupra nevoilor diferitelor grupuri de fermieri sau ale unor fermieri individuali;
– oferă sectorului fermier un interes major în menţinerea politicii comune cu scopul de a îmbunătăţi, permanent situaţia tuturor fermierilor;
– sprijină utilizarea unor preţuri specifice pe fiecare produs ceea ce permite guvernelor să echilibreze nevoile eterogene ale unui sector fermier poate diferenţiat şi
– stimulează creşterea preocupării guvernelor şi a grupărilor de interese naţionale în susţinerea politicii supranaţionale comune.
P.A.C. constituie, însă, un mecanism economic şi politic, având ca obiect cen­­tral integrarea populaţiei naţionale a fermierilor în politica naţională şi în cea comunitară, protecţionismul agricol, reflectat în preţurile alimentelor interne, fiind instrumentul de bază.

4.1.2. Principiile de bază şi obiectivele esenţiale ale P.A.C.
4.1.2.1. Principiile
Tratatul constitutiv (T.C.E.) de la Roma – 1957 a dat o reglementare sumară în ce priveşte agricultura (nr.39-47), Comisia având sarcina să prezinte Consiliului propuneri privind organizarea comună a pieţelor.
Sistemul P.A.C . are la bază unele principii:
– circulaţia liberă a produselor agricole, fiind constituit un spaţiu unic comun fără taxe vamale, impozite şi subvenţii, dar cu reglementări administrative, sanitare şi veterinare armonizate progresiv;
– o organizare comună a pieţei, care înlocuieşte sistemele naţionale, cu un preţ unic în interiorul Uniunii, fixat pentru fiecare produs;
– preferinţa pentru produsele comunitare, prin aceea că trebuie să fie favo­rizat consumul produselor originare din Europa în raport cu cele din alte ţări, iar pătrunderea acestor produse pe piaţa comunitară să fie des­curaja­tă prin taxe prohibitive;
– solidaritatea financiară, prin aceea că sarcinile legate de intervenţie (preţuri garantate, export de produse excedentare) şi de ameliorare a structurilor sunt împărţite între statele membre.
4.1.2.2. Obiectivele P.A.C.
Prin Tratatul C.E. (art.39) au fost fixate cinci obiective majore ale P.A.C.:
– ameliorarea productivităţii,
– asigurarea unui nivel de trai echitabil pentru producători şi prin menţi­nerea şi securitatea veniturilor fermierilor,
– stabilizarea cursului şi a pieţelor,
– garantarea securităţii aprovizionării şi
– preţuri rezonabile faţă de cumpărători.
Sistemul garantării preţurilor a fost adoptat cu scopul de a
– favoriza pe o anumită perioadă dezvoltarea unor produse anume,
– garanta veniturile producătorilor şi a
– menţine costul vieţii în limite rezonabile.
Acest sistem, diferenţiat pe sector, presupune stabilirea unui preţ orientativ, un preţ de prag care se aplică importurilor la intrarea în Uniune şi un preţ de in­ter­­venţie, corespunzător unui minim garantat, cu care organismele competente cumpără produsele excedentare ca să le stocheze sau să le distrugă.
4.1.3. Parametrii reformei P.A.C. – 1992 şi a Acordului Agricol (România, Ungaria – aprilie 1994)
4.1.3.1. Reforma P.A.C. din anii ’70 preconiza iniţial două mari direcţii strategice:
– o exploatare modernă, pe suprafeţe şi dimensiuni mari (80-120 ha la culturi, 40-60 vaci) şi
– reducerea la jumătate a populaţiei active din agricultură în zece ani prin măsuri care să încurajeze încetarea activităţii.
Planul aprobat, în acest scop, de Consiliul de Miniştri, a fost aplicat, numai în parte, prin:
– atribuirea unor indemnizaţii anuale pentru producătorii care acceptă să se retragă (1972) şi prin
– acordarea ajutoarelor publice în funcţie de elaborarea unui plan de dezvoltare pe mai mulţi ani care să prevadă mărirea suprafeţelor agricole.

4.1.3.2. Modernizarea agriculturii europene
După 1980 s-a trecut la măsuri pentru limitarea dezechilibrului, însă, practic reforma globală a P.A.C. s-a întrezărit în 1992 la intervenţia GATT şi a devenit efectivă după anul 2000.
Schimbarea procentajului acordat agriculturii din P.I.B.5  constituie argu­mentul relevant, ilustrând „dimensiunea sistemului de asigurări sociale al statului cu implicaţii foarte mari asupra funcţionării P.A.C. şi asupra relaţiilor sale comer­ciale externe”6.
Dinamica politică şi socială a P.A.C. a produs, între altele, un efect nedorit şi anume continua întârziere în transformarea agriculturii Europene şi industria­lizarea din ce în ce mai mare a producţiei agricole.
Acest fenomen european, în cadrul căruia modernizarea economică de la ţară a rămas oarecum restantă, a fost „centrat” prin decizia Consiliului European de la Berlin din 9 martie 1999, în cadrul Agendei 2000.
Acordul, privind reformele P.A.C. din vara 1992, implementate din 1993 marchează o nouă fază: separarea problemei veniturilor din agricultură de politica preţurilor, economia P.A.C. fiind orientată către asigurările de stat şi către rezultate.
Acest fapt, însă a generat o consecinţă paradoxală în P.A.C. în ultimul deceniu:
– explozia costurilor combinată cu mişcarea populaţiei reprezentată de fermieri şi o
– diminuare a rolului agriculturii în economie.
Totuşi, P.A.C. s-a dezvoltat într-o permanentă tensiune cu comerţul inter­naţional şi a constituit o sursă permanentă de dispută între U.E. şi partenerii săi comerciali internaţionali.
4.1.3.3. Parametrii reformei P.A.C. – 1992
a) Reducerea preţului grâului cu 30% în viitorii trei ani şi a preţului cărnii de vită cu 15%.
b) Introducerea unor plăţi compensatorii de venituri directe, dar nu indife­rente faţă de producţie: fermierii pot obţine plăţile numai dacă cresc produ­se eligibile (grâu, leguminoase, seminţe de oleaginoase, porumb).
c) Introducerea unei scheme obligatorii de renunţare; toţi fermierii care deţin, peste o anumită suprafaţă, trebuie să renunţe la 15% din terenul arabil spre a putea fi eligibil pentru plăţile de transfer.
d) Aşa-numiţii mici producători sunt scutiţi de la cererea de renunţare.
4.1.3.4. Acordul Agricol – aprilie 1994. Obiective. (Runda Uruguay)
a) Reducerea intervenţiilor interne în agricultură, măsurată printr-un grad de agregare a sprijinului pe o perioadă de implementare de peste 6 ani, începând cu 1995 şi utilizând 1986 – 88 ca perioadă de bază.
b) Plăţile directe către fermieri în cadrul programelor de limitare a producţiei nu se supun angajamentului de reducere a ajutorului, atâta timp cât se bazează pe o suprafaţă fixă şi pe recoltă sau pe şeptel.
c) Toate barierele non-tarif (cotaţii sau alte restrângeri asupra importului) vor deveni subiectul unei introduceri de tarife.
d) O reducere a tarifului mediu cu 36% după perioada de implementare; fiecare tarif va fi redus cu cel puţin 15%.
e) O reducere a cheltuielilor cu subvenţiile pentru export cu 36% şi o reducere a volumului exporturile subvenţionate cu 24% după perioada de imple­mentare.
f) Introducerea unei clauze de protecţie care să specifice circumstanţele în care ţărilor le este permis să impună taxe suplimentare pentru a preveni schimbări nedorite ale pieţei şi ale preţului datorită importurilor.
g) O garanţie de acces minim pe piaţă egală cu 3% din consumul mediu intern în perioada de bază.
4.1.4. Noile reforme ale P.A.C.
4.1.4.1. Reformele din 1992 s-au realizat numai în parte, generând o schimbare majoră către plata venitului direct şi o încetinire a creşterii cheltuielilor, fără a forţa scăderea preţurilor suficient pentru a elimina subvenţionarea.
4.1.4.2. „Acordul GATT privind agricultura (1994) a adus cu sine un sistem de reglementare pus în lumina unui regim economic internaţional, orientat către piaţă, dar fără a integra pe deplin agricultura într-o ordine comercială liberală”7.
4.1.4.3. Cu ocazia Agendei 20008, la Consiliul European de la Berlin în martie 1999 s-a ajuns la un acord, „mai puţin ambiţios decât propunerile Comisiei”, dar în accepţiunea Comisiei, „constituie cea mai radicală reformă de când a fost înfiinţată P.A.C. pentru prima dată la începutul anilor ’60. Într-adevăr, foarte rar s-a întâmplat ca o propunere a Comisiei să treacă printr-un proces de negociere atât de lung şi dificil şi să rămână intactă ca şi aceste propuneri faţă de reforma P.A.C.” (Comisia, DG VI 1999)9.
4.1.4.4. Evoluţia ulterioară a preţurilor la produsele agricole şi a preţului garantat în virtutea P.A.C. relevă sublinierile făcute  mai sus, aşa cum se prezintă în diagrama următoare:
4.2. Noul cadru constituţional al politicii privind agricultura şi pescuitul

4.2.1. Definirea şi obiectivele noii P.A.C.
4.2.1.1. Prin art. III – 121 alin.1 din proiectul Constituţiei Uniunii se prevede dar la nivel de principii că:
„Uniunea defineşte şi pune în aplicare o POLITICĂ COMUNĂ în domeniul AGRICULTURII ŞI PESCUITULUI” (P.A.C.T.)
Noua viziune include, aşadar, în politicile agricole comune şi domeniul pescuitului, secţiunea a patra din Cap.III fiind intitulată „Agricultură şi Pescuit”. De altfel, conform art. III – 121 alin.2 final „drepturile la politica agricolă comună sau la agricultură şi utilizarea termenului „agricol” se înţeleg ca făcând referire şi la pescuit, având în vedere caracteristicile specifice acestui sector”.
4.2.1.2. Definiţii constituţionale
l „Prin produse agricole se înţeleg produsele solului, cele animaliere şi piscicole, precum şi produsele care au suferit o primă transformare şi se află în raport direct cu aceste produse” (III-121 alin.2 teza I)
l „Piaţa internă include agricultură şi comerţul cu produse agricole” (III – 122 pct.1)
l „Funcţionarea şi dezvoltarea pieţei interne pentru produsele agricole trebuie să fie însoţite de stabilirea unei politici aplicabile comune” (III – 122 pct.4).
4.2.2. Obiectivele P.A.C.
4.2.2.1. Dispoziţiile art. III – 123 pct.1 prevăd că:
„Politica agricolă comună are ca obiective:
a) creşterea productivităţii agriculturii prin promovarea  progresului tehnic, prin asigurarea dezvoltării raţionale a producţiei agricole, precum şi prin utilizarea optimă a factorilor de producţie, în special a forţei de muncă;
b) asigurarea unui nivel de trai echitabil pentru populaţia  agricolă, în special prin majorarea venitului individual al lucrătorilor în agricultură;
c) stabilizarea pieţelor;
d) garantarea siguranţei aprovizionărilor;
e) asigurarea unor preţuri de livrare către consumatori rezonabile.
4.2.2.2. Premizele elaborării P.A.C. şi ale metodelor speciale de aplicare (III – 123 pct.2):
a) caracterul special al activităţii agricole, care rezultă din structura socială a agriculturii şi din discrepanţele structurale şi naturale existente între diferitele regiuni agricole;
b) necesitatea de a opera treptat modificările necesare;
c) faptul că, în statele membre, agricultura este un sector strâns legat de ansamblul economiei.
4.2.3. Organizarea comună a pieţelor agricole – cerinţă a îndeplinirii obiecti­velor
4.2.3.1. Conform art. III – 124 cpt.1 alin.1: „În vederea îndeplinirii obiectivelor (art.III – 123) se instituie o organizare comună a pieţelor agricole”.

4.2.3.2. Formele organizării comune
În funcţie de produse organizarea va avea una din următoarele forme:
a) republicarea în domeniul concurenţei;
b) o coordonare obligatorie a diferitelor metode de organizare naţională a pieţei;
c) o organizare europeană a pieţei.
4.2.3.3. Măsurile necesare pentru îndeplinirea obiectivelor vizează, în special:
– reglementarea preţurilor,
– subvenţii atât pentru producerea, cât şi pentru comercializarea diferitelor produse,
– sisteme de depozitare şi de report şi
– mecanisme comune de stabilizare a importurilor şi exporturilor (art. III – 124 pct. 2).
Organizarea comună trebuie, totodată, să:
– se limiteze la urmărirea obiectivelor prevăzute în art.III – 123 şi
– să excludă orice discriminare între producătorii sau consumatorii din cadrul Uniunii.
Textul art. III – 124 pct.2 alin.3 prevede expres că: „O eventuală politică comu­nă a preţurilor trebuie să se bazeze pe criterii comune şi pe metode de calcul uniforme”.
4.2.3.4. Dispoziţia constituţională (art.III – 124 pct.3) mai stabileşte că pentru ca organizarea comună să-şi poată atinge obiectivele, se pot înfiinţa „unul sau mai multe fonduri de orientare şi garantare agricolă”.
4.2.4. Politica agricolă comună şi măsurile specifice de realizare a obiecti­ve­lor ei
4.2.4.1. Măsurile generale consacrate de Constituţie (art. III – 125):
a) o coordonare eficientă a eforturilor întreprinse în domeniile formării profe­sionale, cercetării şi popularizării cunoştinţelor agronomice, care poate include proiecte sau instituţii finanţate în comun şi
b) acţiuni comune pentru promovarea consumului anumitor produse.
4.2.4.2. Ajutoarele
La propunerea Comisiei, Consiliul de Miniştri poate adopta un regulament sau o decizie europeană autorizând acordarea de ajutoare:
a) în vederea protejării exploataţiilor defavorizate de condiţiile structurale sau naturale;
b) în cadrul programelor de dezvoltare economică.
4.2.4.3. Elaborarea şi aplicarea P.A.C. Propuneri
1. Conform art.III – 127 „Comisia prezintă propuneri referitoare la elaborarea şi punerea în aplicare a politicii agricole comune, inclusiv înlocuirea formelor de organizare naţionale cu una dintre formele de organizare comună, precum şi la punerea în aplicare a măsurilor menţionate în prezenta secţiune”. Propunerile, însă, trebuie să ţină seama de interdependenţa dintre problemele agricole regle­mentate de constituţie (III – 127 pct. 1).
Organizarea comună poate înlocui formele de organizare ale pieţelor naţio­nale, în condiţiile prevăzute de art. III – 127 pct. 2 numai dacă:
a) organizarea comună oferă statelor membre, care se opun acestei măsuri şi care dispun de o organizare naţională a producţiei în cauză, garanţii echivalente pentru încadrarea în muncă şi nivelul de trai al producătorilor interesaţi, luându-se în considerare ritmul adaptărilor posibile şi specializările necesare şi
b) această organizare asigură, pentru schimburile comerciale din cadrul Uniunii, condiţii similare celor existente pe piaţa naţională (art. III – 127 pct. 4).
Pe de altă parte, dacă se instituie o organizare comună pentru anumite mate­­rii prime, înaintea stabilirii organizării comune pentru produsele de transformare corespunzătoare, materiile prime în cauză folosite pentru produsele de transfor­mare destinate exportului în ţări terţe, pot fi importate din afara Uniunii. (art. III – 127 pct.5).
2. „Legile sau legile-cadru europene stabilesc organizarea comună a pieţelor agricole, precum şi celelalte dispoziţii necesare pentru îndeplinirea obiectivelor politicii comune agricole şi în domeniul pescuitului”; ele vor fi adoptate după consultarea Comitetului Economic şi Social. (art. III – 127 pct.2)
3. Textul constituţional mai prevede că la propunerile Comisiei „Consiliul de Miniştri adoptă regulamente sau decizii europene privind fixarea preţurilor, taxelor, ajutoarelor şi limitărilor cantitative, precum şi stabilirea şi repartizarea posibilităţilor de pescuit”. (art. III – 127, pct.3)

4.3. Politica agricolă comună. Jurisprudenţă comunitară

Implementarea politicii agricole comune (PAC). Competenţe şi obiective
1. Schüter – 9/73 –1973,1135
1. Puterile conferite de către art. 40 şi 43 (2) din Tratat pentru implementarea politicii agricole comune nu se referă doar la măsuri structurale, ci se extind de asemenea la orice intervenţie economică imediată pe termen scurt, necesară în această sferă a producţiei. Consiliul este împuternicit, în plus, să introducă recurs conform procedurilor decizionale prevăzute în acest sens.
Pe de altă parte, din moment ce art. 103 se referă la politicile de conjunctură ale statelor membre, nu priveşte acele domenii care fac deja obiectul legislaţiei comunitare, cum ar fi organizarea pieţelor agricole. Obiectul real al art. 103 este coordonarea politicii de conjunctură a statelor membre şi adoptarea unor măsuri comune adecvate.
Luând în considerare situaţia monetară, din momentul în care au fost adoptate măsurile contestate, precum şi faptul că politica agricolă comună nu conţinea nici o prevedere adecvată prezentei cauze, care să permită luarea măsurilor necesare pentru a reglementa asemenea situaţii monetare, Consiliul a făcut în mod justificat uz, temporar, de competenţele conferite lui de art. 103 al Tratatului.
2. Art. 103 nu împiedică instituţiile comunităţii să aibă competenţa de a introduce, fără să aducă atingere altor proceduri stabilite în Tratat, orice măsuri de conjunctură care ar putea fi necesare pentru protejarea obiectivelor Tratatului. Consiliul va alege în fiecare caz în parte forma pe care o va considera cea mai potrivită măsurii în cauză.
3. Chiar dacă instituţiile comunităţii trebuie să se asigure, în exerciţiul compe­tenţelor pe care le au, că sumele cu care sunt impozitaţi operatorii comerciali nu sunt mai mari decât este necesar pentru atingerea scopului pe care autorităţile îl au de îndeplinit, aceasta nu înseamnă neapărat că această obligaţie trebuie interpretată în raport cu situaţia specială al vreunui anumit grup de operatori.
Validitatea actelor instituţiilor, în ceea ce priveşte semnificaţia art. 177 din Tratat, nu poate fi raportată la nici o normă de drept internaţional, în afară de cazul în care acea normă este obligatorie pentru Comunitate şi capabilă de a crea drepturi pe care părţile interesate să le poată folosi într-o instanţă.
4. Art. II al Acordului general privind tarifele şi comerţul (GATT) nu poate conferi membrilor Comunităţii dreptul de a-l invoca într-o instanţă.
5. Referirea la taxa vamală consolidată sub titlul „taxe vamale convenite“ din Tariful Vamal Comun este în măsură să dea naştere unor drepturi pe care asemenea părţi să le folosească într-o instanţă, din moment ce acesta este parte dintr-o reglementare a Comunităţii. Referinţa este clară şi precisă în sine şi nu lasă nici o marjă de apreciere autorităţilor care trebuie să o aplice.
6. Nici art. 5 şi 107 din Tratat (atâta vreme cât procedurile stabilite în art. 3 lit. g nu au fost aplicate) şi nici Rezoluţia adoptată de către Consiliu şi de către reprezentanţii guvernelor statelor membre la 22 martie 1971, privind stabilirea etapelor realizării unei uniuni economice şi monetare, nu pot fi interpretate ca impunând, prin ele însele, statelor membre o interdicţie împotriva modificării pari­tăţii cursului de schimb al monedelor lor altfel decât prin stabilirea unei noi parităţi fixe, care ar putea fi invocată de către părţile interesate în faţa instanţelor naţionale.
7. Sumele compensatorii sunt măsuri comunitare care, chiar dacă constituie o împărţire a pieţei, servesc la compensarea variaţiilor ratelor de schimb fluctuante şi, în felul acesta, ajută la păstrarea fluxului normal al comerţului cu produse în condiţiile excepţionale temporar create de situaţia monetară.
Obiectul lor este de a preveni colapsul sistemului intervenţionist stabilit de dreptul comunitar în statul membru afectat.
Acestea nu au fost sarcini stabilite de către statele membre în mod unilateral, ci măsuri comunitare care, având în vedere împrejurările excepţionale de moment, sunt permise în cadrul politicii agricole comune.
2. Germania împotriva Consiliului – 280/93-1994 – 1-4973. Obiectivele PAC.
1. În cadrul procedurii pentru adoptarea unei reglementări de către Consiliu, faptul că propunerea Comisiei, amendată, conform unui acord politic acceptat de către un membru competent în numele Comisiei într-o sesiune a Consiliului şi aprobată de colegiul membrilor Comisiei, nu este redactată în scris, nu are importanţă.
Art. 149 (3) din Tratat stipulează că atâta timp cât Consiliul nu a acţionat, Comisia îşi poate modifica propunerea în orice moment în cursul procedurilor menţionate la alin. 1 şi 2, fără a fi necesar ca acele propuneri amendate să fie scrise. Astfel de propuneri amendate, făcând parte din procesul legislativ al Co­mu­nităţii care este caracterizat printr-o anume flexibilitate necesară pentru reali­za­rea unei convergenţe în opiniile diverselor instituţii diferă fundamental de acte­le adoptate de Comisie şi care privesc în mod direct indivizii, în aşa fel că o con­formare strictă la formalităţile obligatorii pentru adoptarea actelor cu efect direct şi asupra indivizilor nu este necesară şi pentru adoptarea sus-menţionatelor propuneri.
2. Deşi conform art. 190 din Tratat, propunerea Comisiei trebuie înaintată Consiliului în acte pe care acesta le poate adopta numai la propunerea Comisiei, acest articol nu impune citirea vreunui amendament care ar fi putut fi adus ulte­rior propunerii respective. Lucrurile ar sta altfel numai în cazul în care Comisia şi-ar fi retras propunerea şi ar fi înlocuit-o cu alta.
3. Consultarea de către Parlamentul european, acolo unde este prevăzută, înseamnă o nouă consultare ori de câte ori textul adoptat în final, luat ca întreg, dife­ră esenţial de textul pe care Parlamentul 1-a consultat deja, cu excepţia cazuri­lor în care amendamentele corespund în mare măsură dorinţelor Parlamentului.
4. În urmărirea obiectivelor politicii agricole comune instituţiile Comunităţii trebuie să asigure permanenta armonizare cerută de conflictele dintre obiectivele asumate în mod individual şi, atunci când este necesar, să dea prioritate oricărei dintre ele, pentru a satisface cerinţele factorilor sau condiţiile economice urmărite.
Astfel, legislaţia Comunităţii, care în problemele de politică agrară comună manifestă o largă toleranţă în ce priveşte responsabilităţile conferite de art. 40 şi 43 din Tratat, ar putea, fără a încălca art. 39 din Tratat, să stabilească o organizare comu­nă a pieţei bananelor, menită să asigure venitul Comunităţii, agricole interesate prin garantarea nivelului existent al producţiei Comunităţii, prin furnizarea de utilaje adecvate în vederea creşterii productivităţii, să stabilizeze piaţa protejând producţia Comunităţii şi reglementând importurile, şi să asigure aprovizionarea prin acele utilaje suplimentare obţinute la nevoie prin creşterea importurilor.
Faptul că în anumite state membre, instaurarea organizării comune a putut avea ca efect creşterea preţurilor, nu înseamnă o încălcare a art. 39. Înlocuirea struc­turilor naţionale caracterizate prin diferenţe mari de preţ, cu o organizare comună, duce inevitabil la o reaşezare a preţurilor în toată Comunitatea; obiectivul asigurării unor preţuri rezonabile pentru consumatori trebuie apreciat la nivelul pieţei comune ca un întreg iar legislaţia comunitară va da prioritate temporar altor obiective.
5. Faptul că Regulamentul nr. 404/93 asupra organizării comune a pieţei bananelor urmăreşte obiective de politică agrară, ca şi o politică de dezvoltare în favoarea statelor PAC1, nu înseamnă că acesta nu poate fi fundamentat doar pe art. 43 din Tratat.
În primul rând, art. 43 din Tratat constituie baza legală adecvată pentru orice legislaţie privitoare la producerea şi comercializarea produselor prevăzute în lista din Anexa II la Tratat, care contribuie la îndeplinirea unuia sau mai multor obiective ale politicii agricole comune stabilite la art. 39 din Tratat, chiar şi atunci când se urmăresc simultan mai multe obiective.
În al doilea rând, crearea unei organizări comune a pieţei necesită, pe lângă reglementarea producţiei Comunităţii, stabilirea unui regim de import pentru stabilizarea pieţelor şi asigurarea vânzării producţiei comunitare dacă, aşa ca în cazul bananelor, aspectele interne şi externe ale politicii comune nu pot fi separate, fiind de la sine înţeles că instituţiile, atunci când fac uz de competenţele lor de legiferare, nu pot să nu ţină cont de obligaţiile impuse de Comunitate prin Convenţia de la Lomé.
6. Primul paragraf din art. 42 al Tratatului recunoaşte atât prioritatea politicii agricole asupra obiectivelor Tratatului în domeniul concurenţei, cât şi autoritatea Consiliului de a decide în ce măsură legile concurenţei trebuie să fie aplicate în sectorul agricol.
Regimul comerţului cu statele care nu sunt membre în cadrul organizării comune a pieţei de banane, stabilit prin Regulamentul nr. 404/93, în special cote de tarif pentru importuri şi modul în care este subîmpărţită, nu constituie o încălcare a drepturilor fundamentale şi a principiilor generale de drept.
Cu privire la interzicerea discriminării, este adevărat că două categorii diferite de comercianţi – cei care au operat anterior pe pieţe interne deschise şi au putut obţine fără nici o îngrădire livrări de banane din statele lumii a treia şi cei care au operat pe pieţe naţionale protecţioniste dar cărora li s-a asigurat posibilitatea de a obţine banane din Piaţa Comună şi din PAC, în ciuda preţului lor ridicat – nu sunt afectate în acelaşi mod de aceste măsuri, din moment ce primilor li s-au restrâns acum posibilităţile de import, în timp ce a doua categorie pot acum să importe cantităţi fixe de banane din ţările lumii a treia.
Totuşi, acest tratament diferit pare inerent obiectivului de integrare a pieţelor anterior împărţite, având în vedere situaţiile diferite ale diverselor categorii de operatori comerciali înaintea introducerii organizării comune a pieţei, şi permite stabilirea unui echilibru între cele două categorii de operatori, necesar pentru asigurarea vânzării producţiei Comunităţii şi a statelor PAC, pe care organizarea în comun trebuie să o asigure.
Aceleaşi motive justifică restricţiile impuse libertăţii comerţului pentru socie­tă­ţile care au operat anterior pe pieţe deschise, substanţa acestui drept nefiind afectată.
Cu privire la dreptul de proprietate al operatorilor pe piaţă, pierderea unui segment de piaţă nu are consecinţe asupra acestui drept, întrucât asemenea segmente deţinute anterior organizării de comun acord a pieţei reprezintă numai o poziţie economică temporară, supusă riscului schimbării împrejurărilor şi nu intră sub protecţia dreptului de proprietate. În mod similar, deţinerea unei poziţii pe piaţă decurgând dintr-o situaţie dată nu poate, îndeosebi atunci când acea situaţie contra­vine normelor în vigoare în piaţa comună, să se bucure de protecţie pe baza principiului drepturilor câştigate sau a celui al aşteptării legitime (justificate).
În cele din urmă, cu privire la principiul proporţionalităţii, nu se poate socoti că a avut loc o încălcare prin faptul că obiectivele sprijinirii producătorilor din statele PAC şi garantării veniturilor producătorilor din Comunitate ar fi putut fi atinse prin luarea unor măsuri cu un efect mai redus asupra concurenţei şi asupra intere­selor anumitor categorii de operatori comerciali, în măsura în care nimic nu dove­deşte că Consiliul – care, prin stabilirea unei organizări comune a pieţelor, a trebuit să împace interese divergente şi astfel să adopte măsuri care se înscriu în cadrul opţiunilor de strategie care stau în competenţele sale – a adoptat măsuri evi­dent necorespunzătoare în raport de obiectivul urmărit.
8. Cu privire la stabilirea unei cote tarifare, importul de banane din statele PAC în Comunitate  cade sub incidenţa art. 168 (2) (a) (ii) acelei de-a patra Con­venţii de la Lomé între statele ACP şi CEE, a Protocolului nr. 5 asupra bana­nelor la această Convenţie, precum şi a Anexelor LXXIV şi LXXV la acest Protocol. Potri­vit acestor dispoziţii, singura obligaţie a Comunităţii este să menţină avan­tajele privind accesul bananelor provenind de la statele PAC pe piaţa Comunităţii, avantaje pe care statele PAC le-au avut anterior încheierii Convenţiei, astfel încât a fost permis ca Reglementarea nr. 40/93 să impună – fără a constitui o încălcare a art. 168 (1) din Convenţie – o taxă pe importul de banane care nu provin în mod tradiţional din statele PAC şi care exced o anumită cantitate.
9. Trăsăturile specifice ale Acordului General privind Tarifele şi Comerţul (GATT) – şi anume marea flexibilitate a dispoziţiilor sale, în special a acelora privind posibilităţile de derogare, măsurile care pot fi luate în situaţii excepţionale şi solu­ţio­narea diferendelor între părţile contractante – împiedică Curtea să ia dispoziţiile GATT în considerare când apreciază legalitatea unei reglementări în cazul acţiunii introduse de un stat membru în temeiul primului alineat al art. 173 al Tratatului. Aceste caracteristici arată că regulile GATT nu sunt necondi­ţionate şi că obligaţia de a le recunoaşte ca norme ale dreptului internaţional direct aplicabile  în sistemele juridice interne ale părţilor contractante nu se poate întemeia pe spiritul, trăsăturile generale sau termenii GATT. În absenţa unei asemenea obligaţii decurgând din GATT însăşi, Curtea poate examina legalitatea actului Comunităţii criticat în lumina reulilor GATT numai în cazul în care Comunitatea însăşi a intenţionat să pună în aplicare o anumită obligaţie pe care şi-a asumat-o în contextul GATT, sau în cazul în care actul Comunităţii se referă în mod expres la anumite dispoziţii ale GATT.
3. Internationale Handelsgesellschaft – 11/70 – 1970,1125. Import-Export. Licenţe-Garanţii.
1. Validitatea măsurilor adoptate de către instituţiile Comunităţii poate fi interpretată numai în lumina dreptului comunitar. Dreptul născut din Tratat, izvor independent de drept, nu poate fi din pricina naturii sale interne speciale şi originale, surclasat de către prevederile legale interne, oricare ar fi fost forţa lor juridică, fără a fi lipsit de caracterul său de drept comunitar şi fără ca însăşi funda­mentul juridic al Comunităţii să fie pus sub semnul întrebării. Prin urmare, validitatea unei măsuri comunitare sau efectul său în interiorul unui stat membru nu pot fi afectate pe motivul că ar conveni fie drepturilor fundamen­tale, aşa cum sunt ele definite de către Constituţia acelui stat, fie principiilor structurii sale consti­tu­ţionale (Hotărârea din 15 iulie 1964, Cauza 6/64, CJCE Rep. 1964, pag. 594).
2. Respectarea drepturilor fundamentale este parte integrantă a principiilor generale de drept apărate de către Curtea de justiţie. Protecţia acordată unor ase­menea drepturi, atâta timp cât este inspirată de tradiţiile constituţionale comune statelor membre, trebuie să fie asigurată în cadrul structurii şi obiectivelor Comunităţii (Hotărârea din 12 noiembrie 1969, cauza 29/69, CJCE Rep. 1969, pag. 425).
3. Cerinţa din partea reglementărilor Comunităţii în domeniul agriculturii ca posesorii licenţelor de import-export să fie obligaţi să efectueze tranzacţiile propuse sub condiţia depunerii unei garanţii constituie o metodă care este atât necesară cât şi adecvată scopurilor art. 40 (3) şi 43 din Tratatul CEE, pentru a permite autorităţilor competente să-şi aleagă în modul cel mai eficient intervenţiile pe piaţa cerealelor. Sistemul garanţiilor nu încalcă nici un drept fundamental.
4. Conceptul de forţă majoră adoptat de către reglementările din domeniul agriculturii nu se limitează la imposibilitatea absolută, ci trebuie înţeles în sensul unor împrejurări neobişnuite, care scapă controlului importatorului sau exportatorului, şi ale căror consecinţe, în ciuda tuturor precauţiilor, nu ar fi putut fi evitate decât cu preţul unui imens sacrificiu (Hotărârea din 11 iulie 1968, Cauza 4/68, CJCE Rep. 1968, pag. 563).
5. Restrângând posibilitatea renunţării la obligaţia de a exporta şi limitând dreptul la eliberarea garanţiei la cazurile de forţă majoră, legiuitorul comunitar a adoptat o prevedere care, fără a impune o povară exagerată importatorilor sau exportatorilor este adecvată asigurării funcţionării normale a organizării pieţei de cereale în interesul general, aşa cum este definit în art. 39 din Tratat.
4. Hauer– 44/79 –1979, 3727. Plantaţiile de vii
1. Problema unei posibile încălcări a drepturilor fundamentale printr-o măsură a instituţiilor Comunităţii poate fi judecată numai în lumina dreptului comunitar însuşi.
Introducerea unor criterii speciale de apreciere decurgând din legislaţia sau dreptul constituţional al unui anumit stat membru ar conduce inevitabil, prin alterarea unităţii substanţiale şi eficacităţii dreptului comunitar, la distrugerea unităţii pieţei comune şi la ameninţarea coeziunii Comunităţii.
Drepturile fundamentale formează o parte integrantă a principiilor generale ale dreptului, a căror respectare este asigurată de către Curte. În protejarea acestor drepturi, Curtea este obligată să se inspire din tradiţiile constituţionale comune ale statelor membre, astfel încât măsuri care sunt incompatibile cu drepturile fundamentale recunoscute de Constituţiile acestor state sunt inacceptabile în cadrul Comunităţii. Tratatele internaţionale pentru apărarea drepturilor omului la elaborarea cărora statele membre au colaborat sau ale căror semnatare sunt acestea pot de asemenea oferi orientări care trebuie urmate în cadrul general al dreptului comunitar.
În asemenea împrejurări, îndoielile exprimate de o instanţă naţională cu privire la compatibilitatea dispoziţiilor unui act emanând de la o instituţie a Comunităţilor cu normele privind protecţia drepturilor fundamentale formulate prin trimitere la dreptul constituţional naţional trebuie înţelese ca punând sub semnul întrebării validitatea acelui act în raport cu dreptul comunitar.
2. Dreptul de proprietate este garantat în ordinea juridică comunitară în conformitate cu ideile comune Constituţiilor statelor membre, care sunt reflectate în primul Protocol la Convenţia europeană pentru protecţia drepturilor omului.
3. Luând în considerare preceptele constituţionale comune statelor membre, practicile legislative consecvente şi art. 1 al primului Protocol la Convenţia euro­peană pentru apărarea drepturilor omului, faptul că un act emanând de la o insti­tuţie a Comunităţii impune restricţii privind replantările de vii nu poate fi criticat în principiu ca fiind incompatibil cu respectul cuvenit dreptului de pro­prie­tate. Totuşi, este necesar ca aceste restricţii să corespundă întocmai obiectivelor de interes general urmărite de Comunitate şi ca, în raport cu scopul urmărit, ele să nu constituie o ingerinţă disproporţionată şi intolerabilă în dreptul proprietarului care să îi afecteze substanţa însăşi a dreptului de proprietate.
4. Interzicerea replantării de vii stabilită pentru o perioadă limitată de Reglementarea nr. 1162/76 este justificată de obiectivele de interes general urmărite de Comunitate, care constau în reducerea imediată a surplusurilor de producţie şi în pregătirea, pe termen mai lung, a restructurării industriei europene de vinuri. Prin urmare, măsura nu încalcă substanţa dreptului de proprietate.
5. În acelaşi mod ca şi dreptul de proprietate, libertatea comerţului sau a activităţilor profesionale, departe de a constitui o prerogativă absolută, trebuie interpretată în lumina funcţiei sociale a activităţilor protejate de aceste libertăţi.
Întrucât prezenta cauză priveşte interzicerea, printr-un act emanând de la o instituţie a Comunităţilor, a replantării de vii, se cuvine să reţinem că o asemenea măsură nu afectează în vreun fel accesul la ocupaţia de viticultor sau libera desfăşurare a acestei ocupaţii pe terenurile anterior plantate cu vii. Întrucât prezenta cauză priveşte noi plantaţii, orice restrângere a liberei desfăşurări a ocupaţiei de viticultor este un paliativ al restrângerii exerciţiului dreptului de proprietate.

SECŢIUNEA A V-A
Definirea Politicii comune în domeniul mediului (PCM)

5.1. Obiectivele

Obiectivele Politicii comune (P.C.M.) Politica Uniunii în domeniul mediului „contribuie la atingerea următoarelor obiective:
a) conservarea, protecţia şi îmbunătăţirea calităţii mediului;
b) protecţia sănătăţii persoanelor;
c) utilizarea prudentă şi raţională a resurselor naturale;
d) promovarea, pe plan internaţional, a măsurilor destinate să facă faţă pro­ble­melor regionale sau planetare de mediu. (art. III – 129 pct.1)
Obiectivul central al P.C.M. îl constituie, însă, un înalt nivel protecţie, ţinând cont de diversitatea situaţiilor în diferitele regiuni ale Uniunii. El se bazează pe principiile:
– precauţiei şi acţiunii preventive;
– corectării, cu prioritate la sursă, a daunelor aduse mediului
– pe principiul „poluatorul plăteşte”. (art. III – 129 pct.2)

5.2. Măsurile de armonizare şi elaborarea politicii în domeniul mediului

În elaborarea politicii sale în domeniul mediului Uniunea „ţine cont de:
a) datele ştiinţifice şi tehnice disponibile;
b) condiţiile de mediu în diversele regiuni ale Uniunii;
c) avantajele şi sarcinile care pot rezulta din acţiune sau din lipsa de acţiune;
d) dezvoltarea economică şi socială a Uniunii în ansamblul său şi dezvoltarea echilibrată a regiunilor sale”. (art. III – 129, pct.2, alin.2)
În limitele competenţelor proprii Uniunea şi statele membre cooperează cu ţările terţe şi organizaţiile internaţionale, iar modalităţile de cooperare ale Uniunii pot face obiectul unor acorduri între acestea, negociate şi încheiate în condi­ţiile prevăzute de art. III-272 din Constituţie (art. III – 129 pct.4)

5.3. Acţiunile în cadrul P.C.M. şi reglementările comunitare

„Legile sau legile-cadru europene stabilesc acţiunile care trebuie întreprinse pentru realizarea obiectivelor prevăzute de art. III – 129", iar unele din ele se adoptă de Consiliul de Miniştri, în unanimitate, când au ca obiect:
„a) măsuri cu caracter esenţial fiscal;
b) măsuri cu incidenţă asupra:
b1) amenajării teritoriului;
b2) gestionării cantitative a resurselor hidraulice sau care afectează direct sau indirect existenţa acestor resurse;
b3) exploatarea terenurilor, cu excepţia gestionării deşeurilor;
c) măsuri care afectează semnificativ alegerea de către unul din statele mem­bre a diferitelor surse de energie şi structura generală a aprovizionării sale cu energie.
Consiliul de Miniştri, în toate cazurile, poate adopta, în unanimitate, o decizie europeană pentru a aplica procedura legislativă ordinară în problemele enunţate mai sus la lit. a-c” (art.III – 130 pct.2).
De asemenea, legile europene vor stabili programe de acţiune cu caracter general care fixează obiectivele prioritare ce trebuie atinse, precum şi măsurile necesare pentru punerea lor în aplicare.

5.4. Finanţarea P.C.M. şi a acţiunilor sale

Potrivit art. III – 130 pct.4-5 „statele membre asigură finanţarea şi aplicarea politicii domeniului mediului”, iar atunci când o măsură comunitară presupune costuri disproporţionate pentru autorităţile publice ale unui stat membru, fără a încălca principiul „poluatorul plăteşte”, această măsură prevede „într-o formă adecvată:
a) derogări temporare şi/sau
b) un sprijin financiar din Fondul de Coeziune”.

5.5. Politica de Mediu. Jurisprudenţă comunitară
1. Mediu – Evaluarea incidenţelor anumitor proiecte asupra mediului – Directiva 85/337 – Supunerea spre evaluare a proiectelor aparţinând claselor enumerate în anexa II – Puterea de apreciere a statelor membre – Importanţă şi limite – Obligaţia jurisdicţiilor naţionale – Verificarea din oficiu a respectării limitelor puterii de apreciere – Necesitatea asigurării eficienţei directivei în caz de nerespectare a acestor limite
Art. 4 par. 2 al Directivei 85-337, ce priveşte evaluarea incidenţelor anumitor proiecte publice şi private asupra mediului, prevede că proiectele ce aparţin claselor enumerate în anexa II la Directivă se supun unei evaluări atunci când statele membre consideră că aceste caracteristici ale lor o cer, şi că statele membre pot, în acest scop, să specifice tipurile de proiecte ce urmează a fi supuse unei evaluări sau să stabilească criteriile şi/sau pragurile care să permită a determina care dintre proiecte vor trebui să facă obiectul unei evaluări. Această dispoziţie şi anexa II pct. 10 lit. e, ce vizează lucrările de canalizare şi de regularizare a cursurilor de apă, trebuie interpretate în sensul că, atunci când un stat membru stabileşte, fiind vorba despre proiecte referitoare la digurile ce trebuie să facă obiectul unei evaluări, respectivele criterii şi/sau pragurile de manieră că, în practică, totalitatea acestor proiecte va fi de la început sustrasă obligaţiei studiilor de incidenţă, nu rămâne în limitele marjei de apreciere decât să fie recunoscute articolele 2 par. 1 şi 4, par. 2, ale Directivei doar dacă totalitatea proiectelor excluse nu ar putea fi considerată, pe baza unei aprecieri globale, ca nefiind susceptibilă să aibă incidenţe notabile asupra mediului.
Prin urmare, în virtutea dreptului naţional, o jurisdicţie sesizată cu un recurs în anulare împotriva unei decizii de aprobare a unui proiect, are obligaţia sau op­ţiu­nea de a ridica din oficiu motivele de drept rezultate dintr-o regulă internă cu caracter constrângător, ce n-ar trebui avansate de părţi, ei revenindu-i sarcina de a verifica din oficiu, în contextul competenţelor sale, dacă autorităţile legislative sau administrative ale statului membru au rămas în limitele marjei de apreciere stabilite în art. 2 par. 1 şi 4, par. 2, din Directivă şi să ţină cont, în cadrul examinării, de recursul în anulare. În cazul în care această marjă de apreciere este depăşită şi când, prin urmare, dispoziţiile naţionale trebuie înlăturate, autorităţilor statului mem­bru le revine sarcina de a lua toate măsurile necesare, generale sau speciale, pentru ca proiectele să fie examinate pentru a determina dacă pot avea incidenţă notabilă asupra mediului şi, în caz afirmativ, ca ele să fie supuse unui studiu de incidenţă.
(Hotărâre din 24 octombrie 1996, AK ş.a/G.S. v.Z-H)
2. Mediu – Eliminarea deşeurilor – Directiva 91/156 – Obligaţii ale statelor membre în cursul termenului de transpunere – Obligaţia de a nu adopta dispo­ziţii susceptibile să compromită rezultatul prescris de Directivă – Apreciere făcută de jurisdicţia naţională – Criterii
Art. 5 alin. 2 şi 189 alin. 3 din Tratat precum şi Directiva 91/156 ce modifică Directiva 75/442 referitoare la deşeuri, impun că, în cursul termenului de transpunere fixat prin Directivă pentru a o pune în aplicare, statul membru destinatar al acesteia se abţine să emită dispoziţii de natură a compromite serios realizarea, la expirarea respectivului termen, a rezultatului prescris de Directivă. Jurisdicţiei naţionale îi revine sarcina de a aprecia dacă acesta este cazul dispoziţiilor naţionale a căror legalitate este însărcinată să o examineze.
Ca urmare a acestei aprecieri, jurisdicţia naţională va trebui să examineze, în mod deosebit, dacă dispoziţiile în cauză sunt o transpunere completă a Directivei, ca şi efectele concrete ale aplicării acestor dispoziţii neconforme cu Directiva şi a duratei lor în timp. În mod special, dacă dispoziţiile în cauză sunt o transpunere definitivă şi completă a Directivei, neconformitatea lor cu Directiva ar putea lăsa să se bănuiască că rezultatul prescris de aceasta nu ar fi fost atins în termenele acordate, dacă modificarea lor în timp util ar fi fost imposibilă. Invers, jurisdicţia naţională ar putea ţine cont de posibilitatea pe care o are un stat membru de a adopta dispoziţii provizorii sau de a pune în aplicare Directiva în etape, neconformitatea dispoziţiilor tranzitorii din dreptul naţional cu Directiva sau netranspunerea anumitor dispoziţii ale Directivei nefiind de natură să compromită, în astfel de cazuri, rezultatul prescris de aceasta.
(Hotărâre din 18 decembrie 1997, Inter – Environnement Wallonie/Regiunea Valona)

SECŢIUNEA A VI-A
Protecţia consumatorului

6.1. Faccini Dori – C-91/92 – 1994, I-3325

1. Prevederile art. 1 (1) şi (2) şi art. 5 din Directiva nr. 85/577, cu privire la protecţia consumatorului în cadrul contractelor negociate în afara firmei, sunt necondiţionate şi suficient de precise în privinţa determinării persoanelor în al căror beneficiu au fost adoptate şi a perioadei minime în care trebuie notificată anularea. Deşi art. 4 şi 5 ale Directivei lasă statelor membre o oarecare marjă de apreciere în ce priveşte protecţia consumatorului atunci când comerciantul nu dă informaţii asupra dreptului de anulare, cât şi în ce priveşte stabilirea terme­nului şi a condiţiilor de anulare, această marjă nu împiedică fixarea unor drepturi minime care trebuie oricum să fie acordate consumatorilor.
2. Posibilitatea de a invoca directivele împotriva entităţilor publice se bazează pe faptul că potrivit art. 189 o directivă are caracter obligatoriu numai în legătură cu un alt stat membru căruia i se adresează şi a fost stabilită pentru a împiedica un stat să obţină avantaje din propria sa lipsă de acordare la dreptul comunitar. Ar fi de neacceptat ca un stat, atunci când i se cere de către legislaţia comunitară să adopte anumite reglementări destinate să guverneze relaţiile sale, sau cele ale entităţilor publice, cu persoanele fizice şi să confere persoanelor fizice anumite drepturi, să aibă posibilitatea de a invoca propria sa culpă pentru neîndeplinirea obligaţiilor care îi reveneau sau pentru a lipsi persoanele fizice de beneficiul drepturilor ce le aparţin.
Efectul extinderii acestui principiu în sfera relaţiilor dintre indivizi ar fi recunoaşterea autorităţii Comunităţii în impunerea unor obligaţii cu efect imediat asupra indivizilor, câtă vreme aceasta are competenţa respectivă numai când este împuternicită să adopte legi.
Rezultă că în absenţa unor măsuri de transpunere în practică în cadrul termenului prescris, un individ nu poate invoca o directivă pentru a pretinde un drept contra unui alt individ şi pentru a impune un astfel de drept în faţa unei instanţe naţionale.
3. În absenţa măsurilor care să aplice Directiva nr. 85/577 în cadrul termenului prescris, Directiva care se referă la protecţia consumatorului în ce priveşte contractele negociate în afara sediului firmei, consumatorii nu pot beneficia, în virtutea acesteia, au dreptul de anulare contra comercianţilor cu care au încheiat un contract în afara sediului firmei şi nici nu pot impune un astfel de drept în faţa unei instanţe naţionale.
4. Obligaţia statelor membre derivată dintr-o directivă de a desăvârşi rezultatul propus de directivă şi datoria lor stipulată la art. 5 din Tratat să ia toate măsurile adecvate, fie ele generale sau particulare, se referă la toate autorităţile statelor membre, inclusiv instanţele, pentru problemele ce ţin de jurisdicţia acestora. Rezultă că, în aplicarea dreptului intern, fie el adoptat înainte sau după directivă, instanţa naţională care trebuie să interpreteze aceste legi, trebuie să o facă, pe cât posibil, în lumina modului de exprimare a scopului directivei, în aşa fel încât să obţină rezultatul avut în vedere, şi, prin urmare, să se conformeze paragrafului 3 al art. 189 al Tratatului.
5. Dacă un stat membru nu-şi îndeplineşte obligaţia de punere în practică a unei directive, conform alin. 3 al art. 189 din Tratat, şi dacă rezultatul prescris de directivă nu poate fi obţinut prin interpretarea dreptului intern de către instanţe, dreptul comunitar impune statului membru respectiv să respecte paguba provocată indivizilor prin faptul de a nu fi pus în practică directiva. Pentru aceasta, trei condiţii trebuie să fie îndeplinite: rezultatul prescris de directivă trebuie să implice garantarea unor drepturi pentru indivizi; conţinutul acestor drepturi trebuie să poată fi identificat pe baza prevederilor directivei; şi trebuie să existe o legătură cauzală între neîndeplinirea obligaţiei statului şi paguba suferită. În aceste împrejurări revine instanţei naţionale să susţină dreptul persoanei lezate de a obţine o despăgubire potrivit dreptului intern referitor la răspundere.

6.2. Dassonville – 8/74 – 1974, 0837

1. Toate normele privind comerţul adoptate de state membre care împiedică ori sunt apte să împiedice, în mod direct sau indirect, comerţul infra-comunitar trebuie să fie considerate ca măsuri având un efect echivalent restricţiilor cantitative.
2. În absenţa unui sistem comunitar garantând consumatorilor autenticitatea originii sau denumirii unui produs, statele membre pot adopta măsuri care să prevină practicile incorecte în această privinţă, cu condiţia ca asemenea măsuri să fie rezonabile şi să nu constituie un mijloc de discriminare arbitrară sau o restrângere deghizată a comerţului între statele membre.
În consecinţă, cerinţa certificatului de autenticitate impusă de un stat membru, certificat care este mai puţin uşor de obţinut de importatorii unui produs autentic care a fost pus în circulaţie liberă în conformitate cu legea în alt stat membru decât de către importatorii aceluiaşi produs venind direct din ţara de origine reprezintă o măsură având un efect echivalent unei restricţii cantitative de tipul celor interzise de Tratat.
3. Un acord de distribuţie exclusivă cade sub incidenţa interdicţiei prevăzută de art. 85 atunci când împiedică, în drept sau în fapt, importul produselor în cauză din alte state membre în teritoriul protejat, efectuat de alte persoane decât importatorul exclusiv.
4. Un acord de distribuţie exclusivă poate să afecteze în mod negativ comerţul între statele membre şi poate avea ca efect stânjenirea concurenţei dacă cel care este concesionar este în măsură să împiedice importurile paralele din alte state membre în teritoriul acoperit de concesiune prin mijlocirea efectelor combinate ale acordului de distribuţie şi dreptului naţional care impune folosirea exclusivă numai a anumitor mijloace de dovedire a autenticităţii.
În scopul aprecierii, dacă ne aflăm sau nu într-un asemenea caz, trebuie să se ţină seama nu numai de drepturile şi obligaţiile decurgând din dispoziţiile acordului, ci şi de contextul juridic şi economic şi, în special, de existenţa posibilă a unor acorduri similare încheiate între acelaşi producător şi concesionarii stabiliţi în alte state membre.
Diferenţele de preţuri identificate între statele membre sunt un indiciu care trebuie luat în considerare.

SECŢIUNEA A VII-A
 Transporturi

7.1.    Politica Uniunii Europene în domeniul transporturilor. Coordonate

1. Liberalizarea în domeniul transporturilor
1.1. Realizarea pieţei unice a constituit un factor vital în politica Uniunii în domeniul transporturilor, în principal, prin efectele produse de măsurile aplicate în acest scop. Într-adevăr desfiinţarea frontierelor şi liberalizarea comerţului, au permis înfăptuirea pieţei unice şi, totodată, liberalizarea în domeniul trans­porturilor, care are un rol deosebit de important în Uniunea Europeană.28
1.2. Liberalizarea transporturilor s-a făcut în raport cu anumite condiţii restrictive şi de specificitatea mijloacelor de transport.
a. În domeniul social libera prestare a serviciilor, incluzând şi transporturile, a implicat o armonizare  a condiţiilor sociale şi a normelor de exercitare a activităţilor şi calificărilor.
b. În domeniul economic investiţiile presupun ca, în principal, transportatorii să contribuie le ele în infrastructura rutieră şi de cale ferată, în perspectiva realizării tarnsportului combinat şi a reţelelor transeuorpene.
c. În domeniul siguranţei traficului s-au impus măsuri de natură a preveni influenţa negativă a noilor factori de concurenţă asupra continuităţii legă­turilor în domeniul transporturilor, implicând zonele periferice şi centrale.
d. Specificul mijloacelor de transport a implicat adoptarea unor metode adec­vate procesului de liberalizare a activităţilor de transport, cu obiectivul privind realizarea reţelelor de transport intracomunitare.
2. Tratatele comunitare şi liberalizarea transporturilor
3. Caracteristicile liberalizării în domeniul transporturilor
Liberalizarea transporturilor a generat şi măsuri accelerate pentru realizarea reţelei transeuropene (RTE) care include, în prezent, peste jumătate din traficul de mărfuri şi călători din Uniunea Europeană, şi presupune un sistem modern de transport, durabil sub aspect economic, social şi al mediului.1
3.1. Transportul rutier
Liberalizarea deplină a transportului rutier de mărfuri s-a realizat de la 1.I.1993, astfel că orice transportator poate efectua transporturi intracomunitare fără autorizaţie şi poate obţine licenţa comunitară dacă îndeplineşte anumite condiţii de calitate, fără a fi afectată piaţa transporturilor.
Această liberalizare a pieţei interne presupune, însă, permanenta armonizare a condiţiilor pentru asigurarea concurenţei loiale în transporturi şi favorizarea exercitării efective a dreptului de liberă practică a transportatorilor.
Începând cu data de 11 iunie 1999 Consiliul European a decis liberalizarea serviciilor specializate şi ocazionale şi, totodată, a definit diferitele forme de transport rutier de pasageri.
3.2. Transportul feroviar
Obiectivul principal al politicii comune îl constituie facilitarea adaptării căilor ferate comunitare la exigenţele pieţei unice şi sporirea eficacităţii.
În acest scop Comisia a instituit o licenţă de gestiune pentru uniformizarea drepturilor de acces la infrastructuri, precum şi un sistem care să garanteze utili­zatorilor capacităţile infrastructurilor fără discriminare şi plata, de către aceştia, a tuturor costurilor reale.
Cartea Albă din iulie 1996 a Comisiei Europene adoptă strategia de revita­lizare a reţelei feroviare comunitare, de îmbunătăţire a cadrului financiar, garan­tarea liberului acces la ansamblul traficului şi al serviciilor în perspectiva integrării sistemelor naţionale.
3.3. Transportul maritim
Având cea mai bogată şi modernă codificare internaţională transportul maritim este liberalizat prin natura şi finalitatea sa.
Introducerea cabotajului din 1992 şi proiectul U.E. pentru îmbunătăţirea şi ameliorarea condiţiilor de transport maritim au impus şi măsuri în domeniul concurenţei, de combatere a practicilor tarifare neloiale, de normalizare a traficului produselor periculoase, de îmbunătăţire a condiţiilor de muncă ş.a., adoptate prin numeroase directive.1
3.4. Transportul aerian
Politica comună în transporturi aeriene s-a „lansat“ în 1980, pe trei etape, ultima începând din 1993, iar cabotajul aerian a fost realizat efectiv după aprilie 1997.
Domeniile coordonate prin politica comunitară de liberalizare privesc
– accesul pe piaţa transporturilor,
– controlul asupra capacităţilor de transport
– tarifele şi
– eliberarea licenţelor de exploatare ale companiilor.
U.E. a elaborat numeroase norme comunitare în navigaţia aeriană  – norme tehnice şi proceduri administrative comune, în domeniul concurenţei, stabilirea principiilor fundamentale în cazul anchetelor incidentelor aviatice, iar, în Cartea Albă denumită „Către un spaţiu aerian european fără frontiere“, Comisia europeană îşi propune un proiect pentru crearea unui sistem unificat de gestionare a traficului aerian.

7.2. Principalele obiective ale politicii comune în domeniul transporturilor în perspectiva anului 2010

1. Integrarea transporturilor în dezvoltarea durabilă şi strategia globală

1.1. Integrarea transporturilor
Cartea Albă publicată de Comisia Europeană la 12.IX.2001 prevede că „o creştere economică sănătoasă, în măsură să creeze noi locuri de muncă şi bogăţie, nu poate fi concepută fără un sistem de transport eficace care să permită folosirea la maxim a avantajelor pieţei unice şi a efectelor mondializării“.
Dezvoltarea durabilă trebuie să impună adoptarea politicii comune de transport odată cu extinderea UE, ceea ce implică integrarea considerentelor de mediu în politicile comunitare.2
Obiectivul principal, adoptat de Consiliul European (VI/2001 – Goteborg), îl constituie reechilibrarea modurilor de transport în centrul strategiei de dezvoltare durabilă.
Politicile comune de transport, în contextul extinderii, vor urmări punerea în aplicare a măsurilor din Cartea Albă, pentru realizarea reechilibrării modale până în 2010, în condiţiile creşterii mobilităţii bunurilor şi a persoanelor.
1.2. Strategia globală
Strategia globală de realizare a obiectivelor prin politicile comune de transport, şi programul din Cartea Albă implică, în paralel, măsuri coerente în cadrul altor politici, la nivel naţional şi local.
Acestea pot fi grupate în următoarele domenii:
– o politică de concurenţă care să nu frâneze deschiderea pieţei trans­por­turilor de către companiile dominante şi care să nu producă degradarea serviciilor publice;
– o politică de transport în comun optimă în marile centre urbane şi raţionalizarea utilizării automobilului personal;
– o politică bugetară şi fiscală care să faciliteze înfăptuirea reţelei trans­euro­pene de transport;
– definirea politicii economice prin integrarea unor factori care determină creşterea cererii de transport;
– o politică adecvată de urbanism şi amenajarea teritoriului, precum şi distri­buirea mai bună şi corelată a orelor de lucru şi a celor şcolare în scopul evitării supraaglomerării traficului.
2. Cartea Albă a Comisiei Europene – programul de acţiuni până în anul 2010
2.1. Direcţiile strategice
– revitalizarea transportului feroviar, ca sector strategic,
– deschiderea pieţei pentru transportul internaţional de mărfuri şi pentru cabotaj naţional şi progresiv pentru transportul internaţional de pasageri,
– punerea în funcţiune a unei reţele feroviare exclusive pentru transportul internaţional de mărfuri,
ameliorarea transportului rutier, ca sector unic şi foarte flexibil.
2.2. Obiectivele programului Cartea Albă – 2010
a) Promovarea transportului maritim şi fluvial
·   relansarea transportului maritm şi fluvial pe distanţă scurtă,
·   îmbunătăţirea serviciilor portuare şi a  conexiunilor cu alte moduri de transport în cadrul reţelelor transeuropene,
·   adoptarea de noi reglementări privind securitatea maritimă, de reguli sociale minimale şi a unui sistem european de gestiune a traficului martiim ş.a.
b) Creşterea traficului aerian şi conservarea mediului
·  adoptarea de reglementări pentru traficul aerian la nivel comunitar şi
·  organizarea cerului european, în cadrul căruia extinderea capacităţilor aeroportuare să fie strict coordonată ş.a.
c) Realizarea reţelei transeuropene de transport
·    revizuirea orientărilor strategice,
·    concentrarea şi actualizarea lor spre înlăturarea congestionării  traficului feroviar, trasee prioritare şi acces în regiunile periferice,
·   o participare comunitară maximală pentru proiecte transfrontaliere  mai costisitoare şi de mare importanţă;
d) Îmbunătăţirea siguranţei rutiere.
e) Stabilirea unei politici de tarifare mai eficace prin:
·   armonizarea fiscalităţii la carburanţi, în special în transportul rutier;
·   principii tarifare apropiate în folosirea infrastructurilor;
·   extinderea utilizării modurilor de transport mai puţin agresive faţă de mediul înconjurător;
·   asigurarea egalităţii de tratament aplicat operatorilor şi modurilor de transport.
f) Dezvoltarea unor transporturi urbane de calitate
g) Utilizarea cercetării şi tehnologiei pentru transporturi curate şi performante
h) Controlul exercitat asupra modializării
i) Dezvoltarea obiectivelor de mediu pe termen mediu şi lung, în scopul realizării unui sistem de transport durabil.
2.3. Politici noi prioritare în Cartea Albă în perspectiva anului 2010
·  Reechilibrarea modurilor de transport şi reglementarea concurenţei între acestea.
·  Promovarea de măsuri pentru asigurarea calităţii serviciilor de transport şi drepturile utilizatorilor
·  Proiecte şi măsuri complexe privind siguranţa traficului – exigenţă esenţială a funcţionării sistemului transeuropean
·  Crearea cerului unic european în transportul aerian şi dezvoltarea autostrăzilor mării, ca o veritabilă alternativă competitivă pentru transporturile terestre
·  Creşterea fiabilităţii, eficacităţii şi disponibilităţii transporturilor navale (maritime şi fluviale), precum şi a serviciilor din porturi
·  Promovarea operaţiunilor intermodale şi realizarea Programului PACT – dec. 2001 şi a noului program Marco Polo, însoţit de măsuri pentru întărirea competitivităţii flotei comunitare
·  Programul Galileo de radionavigaţie prin satelit va permite identificarea mărfurilor transportate, localizarea precisă a navelor, funcţionarea eficientă a serviciilor de urgenţă, de intervenţie şi protecţie socială
·  Politica UE şi noul Program-cadru de cercetare tehologică pentru perioada 2002-2006 va facilita aplicarea măsurilor în transporturi pentru
 – integrarea modurilor de transport,
– optimizarea performanţelor,
– transformarea sistemului european de transport într-un sistem compatibil cu dezvoltarea durabilă,
– RTE fiind cadru de aplicare pe scară largă a rezultatelor cercetării
·  Cooperarea euromediteraneană pe baza parteneriatului de la Barcelona – 1995, în perspectiva realizării unei mari zone de liber schimb, priveşte obiective majore:
·  adecvarea cadrului instituţional, legislativ-normativ,
·  asigurarea convergenţei normelor (sociale, tehnice, de mediu, siguranţa traficului ş.a.),
·  ameliorarea serviciilor de transport în raport cu cel vamal, bancar şi administrativ,
·  promovarea unei reţele transmediteraneene de transport multi-modal ş.a.

7.3. Definirea politicii comune în transporturi – în proiectul Constituţiei Uniunii Europene

1. Politica comună în domeniul transporturilor (III-133)
Textul constituţional prevede expres că „obiectivele Constituţiei sunt urmărite… în cadrul unei politici comune în domeniul transporturilor“, astfel că aceasta este definită, prin însăşi legea fundamentală a Uniunii, care-i conferă „nivelul“ de politică comună distinctă şi de domeniu al unei politici economice comunitare în general.
2. Reglementarea primară (III – 134)
Textul constituţional trimite, însă, la dreptul primar comunitar stabilind că „legile sau legile cadru europene pun în aplicare“ politica comună în domeniul transporturilor „ţinând cont de aspectele speciale“ ale acestora.
Ele sunt adoptate numai după consultarea Comitetului Regiunilor şi a Comitetului Economic şi Social.
Relativ la sfera de reglementare, adică la limitele legilor şi a legilor-cadru euro­pene, Constituţia prevede că acestea „cuprind:
a) reguli comune aplicabile transporturilor internaţionale efectuate din/ către teritoriul unui stat membru, sau cu traversarea unuia sau mai multor state membre;
b) condiţiile de admitere a transportatorilor nerezidenţi în transporturile naţionale ale unui stat membru;
c) măsurile menite să îmbunătăţească securitatea transporturilor;
d) orice altă măsură utilă.“
3. Ajutoarele de stat (III – 136)
Principiul constituţional consacrat constă în aceea că
„Sunt compatibile cu Constituţia ajutoarele care răspund nevoilor de coor­donare a transporturilor sau care corespund rambursării anumitor obligaţii inerente noţiunii de serviciu public“.
Aşadar, Constituţia nu introduce, ca principiu, interdicţia ajutoarelor sau subvenţiilor de stat, ci le permite, adică le consideră compatibile cu normele constituţionale numai dacă răspund celor două cerinţe, urmând, aşadar, ca toate aspectele de procedură şi de fond să fie reglementate prin legile sau legile-cadru europene, conform nr. III – 134.
De asemenea, textul constituţional prevede foarte clar un alt principiu foarte important –  tarifele şi condiţiile de transport conform Constituţiei „trebuie să ţină seama de situaţia economică a transporturilor“, ceea ce atrage atenţia, atât asupra standardelor de transport şi a costurilor corelate, dar şi asupra autogestiunii sistemelor de de transport.

4. Traficul (III – 138, 139)
a. Interdicţia discriminărilor privind tarife şi condiţii de transport diferite în funcţie de statul membru sau de destinaţia produselor
b. Interdicţia impunerii, de către un stat membru, a unor tarife şi condiţii de transport care includ un element de susţinere sau de protecţie în beneficiul unei întreprinderi anumite sau industrii (cu excepţia cazurilor autorizate printr-o decizie europeană a Comisiei).
c. Interdicţia (lit. b) nu se aplică tarifelor fixate pentru a face faţă concurenţei, iar Comisia Europeană, examinând tarifele şi condiţiile de transport, va ţine seama de:    – cerinţele unei politici economice regionale adecvate,
    – nevoile regiunilor subdezvoltate,
    – problemele regiunilor grav afectate de evenimente             politice şi
    – de efectele tarifelor şi condiţiilor asupra concurenţei între             diferitele tipuri de transport.
Potrivit art. III – 140:  „Spezele sau taxele aferente trecerii frontierei, percepute de un transportator în plus faţă de tarifele de transport nu trebuie să depăşească un nivel rezonabil, după ce s-au luat în calcul costurile pe care le implică trecerea frontierei“, iar statele membre trebuie să ia „măsuri pentru reducerea acestor cheltuieli“.
5. Domeniile de aplicare a dreptului constituţional comunitar
Dispoziţiile art. III – 143 pct. 1 prevăd că „Prezenta secţiune (TRANSPORTURI) se aplică transporturilor pe calea ferată, rutieră şi pe căi navigabile“.
Legile sau legile-cadru europene pot stabili măsurile corespunzătoare „în domeniul transportului maritim şi aerian“, după consultarea Comitetul Regiunilor şi a Comitetului Economic şi Social.
De asemenea, conform art. III – 142, se instituie pe lângă Comisie un comitet cu caracter consultativ, format din experţi desemnaţi de guvernele statelor membre, pe care-l consultă în domeniul transporturilor.

SECŢIUNEA A IX-A
 Cercetarea şi dezvoltarea tehnologică a spaţiului

1. Inclusă în secţiunea a 9-a  din cap. „Politicile din alte domenii specifice”, cercetarea şi dezvoltarea tehnologică şi a spaţiului „dobândeşte” o reglementare constituţională autonomă, un scop definit clar, cu funcţii delimitate, obiective majore şi acţiuni „menite să completeze acţiunile statelor membre”.
Elocventă este, în această dimensiune constituţională, dispoziţia din art. III –146 pct. 3, în care se prevede că:
„Toate acţiunile Uniunii bazate pe Constituţie în domeniul cercetării şi dezvoltării tehnologice, inclusiv proiectele experimentale, se decid şi se pun în practică în conformitate cu prezenta secţiune.”

2. Scopul politicii specifice acestui domeniu este exprimat în termeni limpezi, relevând, totodată, misiunea fundamentală a Uniunii, care: „îşi propune să consolideze bazele ştiinţifice şi tehnologice ale industriei comunitare şi să o încurajeze să devină mai competitivă pe plan internaţional, prin promovarea tuturor activităţilor de cercetare pe care le consideră necesare în temeiul altor capitole din Constituţie”.
Aşadar scopul acestei politici se concentrează asupra
l consolidării bazelor ştiinţifice şi tehnologice ale industriei comunitare,
l încurajării acestei industrii pentru a deveni mai competitivă pe plan inter­naţional, prin
l promovarea tuturor activităţilor de cercetare pe temeiul celorlalte capitole din Constituţie.
3. Obiectivele politicii de cercetare şi dezvoltare tehnologică sunt consacrate în art. III – 146 pct. 2:
l încurajează la nivelul întregii Uniuni întreprinderile, inclusiv întreprin­de­rile mici şi mijlocii, centrele de cercetare şi universităţile, în derularea unei activităţi de cercetare şi dezvoltare tehnologică la nivel înalt;
l susţine eforturile de cooperare pentru
l a permite cercetătorilor să coopereze în mod liber dincolo de frontiere,
l a permite întreprinderilor să exploateze potenţialul pieţei interne, îndeosebi prin:
– deschiderea achiziţiilor publice naţionale,
– stabilirea normelor comunitare şi
– eliminarea obstacolelor juridice şi fiscale din calea cooperării.
4. Acţiunile Uniunii, menite să completeze acţiunile statelor membre, în urmărirea acestor obiective (art. III– 147).
Textul constituţional defineşte clar cele 4 grupe de acţiuni, şi anume:
„a) punerea în aplicare a programelor de cercetare, de dezvoltare tehnologică şi experimentale, prin promovarea cooperării cu întreprinderile, centrele de cercetare şi cu universităţile,
b) promovarea la nivelul Uniunii, a cooperării în domeniul cercetării, dez­vol­tării tehnologice şi al proiectelor experimentale cu ţări terţe şi organizaţii internaţionale,
c) difuzarea şi valorificarea rezultatelor activităţilor în domeniul cercetării, dezvoltării tehnologice şi al proiectelor experimentale ale Uniunii şi
d) stimularea formării profesionale şi a mobilităţii cercetărilor Uniunii”.
În scopul urmăririi obiectivelor şi realizării acţiunilor „Uniunea şi statele membre îşi coordonează activităţile în domeniul cercetării şi dezvoltării tehnologice pentru a asigura coerenţa între politice naţionale şi între acestea şi politica Uniunii” (art. III – 148 pct. 1).
5. Programul cadru multianual cuprinde toate acţiunile Uniunii, adoptate, conform art. III – 148 pct. 2, prin Legile europene, după consultarea Comitetului Economic şi Social.
5.1. Textul constituţional prevede că:
„Programul-cadru
a) fixează obiectivele ştiinţifice şi tehnologice ce urmează a fi concretizate prin acţiunile stabilite în art. III – 147, precum şi priorităţile aferente;
b) indică liniile generale ale acestor activităţi,
c) fixează suma globală maximă şi condiţiile participării financiare ale Uniunii la Programul-cadru, precum şi cota-parte alocată fiecărei acţiuni preconizate”. (art. III – 149 pct. 1)
5.2. Programul-cadru se adaptează şi se completează în funcţie de modifi­cările survenite şi este pus în aplicare prin programe specifice elaborate pentru fiecare activitate, în care se determină modalitatea de aplicare, durata şi mijloacele estimate necesare. (III – 149 pctele. 2-3)
De remarcat că textul prevede că, la propunerea Comisiei, Consiliul de Miniştri adoptă regulamente sau decizii europene prin care se stabilesc programele specifice, după consultarea Parlamentului European şi a Comitetului Economic.
5.3. Legile sau legile-cadru europene, adoptate după consultarea Consiliului Economic şi Social, în scopul „punerii în practică a programului-cadru multianual, stabilesc:
a) regulile de participare a întreprinderilor, a centrelor de cercetare şi a universităţilor şi
b) regulile în baza cărora se diseminează rezultatele cercetării” (III – 150).
5.4. Tot legile şi legile-cadru europene, în aplicarea programului-cadru multianual, pot introduce programe complementare, la care să participe doar anumite state membre care le finanţează, precum şi regulile aplicabile acestor programe, în special cu privire la diseminarea cunoştinţelor şi accesul celorlalte state membre.
5.5. Tot pentru punerea în aplicare a programului-cadru multianual „Uniu­nea poate să prevadă cooperarea cu ţări terţe sau cu organizaţii internaţio­nale la pro­gramele de cercetare, dezvoltare tehnologică şi experimentale ale Uniunii” (III – 153), iar modalităţile de cooperare pot forma „obiectul unor acor­duri între Uniune şi terţe părţi interesate, negociate şi încheiate conform art. III – 227”.
5.6. Textul constituţional mai stabileşte că „la propunerea Comisiei, Consiliul de Miniştri poate adopta regulamente sau decizii europene de înfiinţare a unor întreprinderi comune sau a altor structuri necesare derulării în bune condiţii a programelor de cercetare, dezvoltare tehnologică şi experimentale ale Uniunii” (III – 154).
6. Politica europeană a spaţiului
6.1. Dispoziţiile constituţionale stabilesc că
„În scopul promovării progresului ştiinţific şi tehnic, a competitivităţii industriale, precum şi pentru aplicarea politicilor sale, Uniunea elaborează o POLITICĹ EUROPEANĹ A SPAŢIULUI”.
Este, aşadar, consacrată şi în acest domeniu, deosebit de important, al SPAŢIULUI, o politică specifică comună a Uniunii, al cărei scop vizează, în mod expres consacrat constituţional, trei mari direcţii (corelate cu dezvoltarea tehnologică şi cercetarea):
a) promovarea progresului ştiinţific şi tehnic,
b) promovarea competitivităţii industriale şi
c) aplicarea politicilor Uniunii.
6.2. Totodată, în acelaşi text (III – 155) se prevăd şi acţiunile Uniunii în scopul realizării politicii europene a spaţiului, ea putând:
a) promova iniţiative comune,
b) sprijini cercetarea şi dezvoltarea tehnologică şi
c) coordonarea eforturilor necesare explorării şi exploatării spaţiului.

SECŢIUNEA A X-A
 Politica Uniunii în domeniul energiei

10.1. Secţiunea a 10-a a acestui capitol, relativ la politice comune în domenii specifice, se intitulează simplu „ENERGIA” şi cuprinde reglementări constituţionale incluse într-un singur articol (III – 157).
10.2. Textul intitulează politica şi o defineşte ca fiind o politică a Uniunii în domeniul energiei, încadrând-o în două coordonate fundamentale:
– în contextul realizării pieţei interne şi
– din perspectiva necesităţii de a conserva şi îmbunătăţi calitatea mediului.
Aceasta este funcţia principală a politicii Uniunii în domeniul energiei (P.U.E.)
10.3. Scopul acestei politici este dat de cele trei dimensiuni consacrate expres în textul constituţional (III – 157 pct. 1):
„a) să asigure funcţionarea pieţei energiei,
b) să asigure securitatea aprovizionării cu energie la nivelul Uniunii şi
c) să promoveze eficienţa energetică şi economia de energie, precum şi dezvoltarea de noi surse de energie şi a energiei regenerabile”.
10.4. Acţiunile şi măsurile necesare concretizării şi realizării acestor obiective se stabilesc prin legi sau legi-cadru europene, adoptate după consultarea Comitetului Regiunilor şi a Comitetului Economic şi Social, fără a afecta „opţiunea unui stat membru pentru diferite surse de energie şi nici structura generală a aprovizionării sale cu energie”. (III – 157 pct. 2 alin. 2).

CAPITOLUL IV
POLITICA  COMERCIALĂ COMUNĂ ÎN CONSTITUŢIA UNIUNII EUROPENE

SECŢIUNEA  I
Preliminarii

1. Constituţia Uniunii Europene a fost adoptată în ziua de 19 iunie 2004 de Înalţii reprezentanţi ai celor 25 de state membre, la 10 luni de  la data când Preşedintele Convenţiei asupra viitorului Europei, V. Giscard d’Estaing a remis împreună cu cei doi vicepreşedinţi Giuliano Amato şi J.L. Dehaene, în mod oficial, în numele Convenţiei, textul complet al Proiectului Tratatului instituind o Constituţie pentru Europa.
În numărul 1/20041 al revistei noastre afirmam, cu un oarecare  optimism (temerar), că:
„După controversele ulterioare şi neşansa sumitt-ului din 13 decembrie 2003, semnarea Constituţiei şi, deci, adoptarea ei, se prefigurează în primul semestru al anului 2004, în vederea  apropiatelor alegeri europene, din iunie 2004, care-i  pot da „ sigiliul noii ratificări populare” (citat din Declaraţia de la Roma din 18 decembrie 2003, expusă Consiliului European, de Preşedintele V. Giscard d’Estaing”).
„La această dată  zece noi state europene vor fi deja membre deplin drept ale Uniunii, împlinind cea mai mare şi spectaculoasă extindere, aşa încât Uniunea Europeană va ajunge, de la 6 membri fondatori, la 25 membri, după peste 50 de ani de  existenţă”2.
2. Iată, aşadar, că la 18 iunie 20043, s-a produs momentul politic cel mai semnificativ, pentru realizarea unei Uniuni Politice, fără precedent, a celor 25 de state membre,  întemeiată pe o Constituţie, care consacră definitiv şi deplin Europa ca o Uniune a „cetăţenilor ei” şi, totodată, o Uniune a statelor membre.
Această Constituţie reprezintă unul din  cele mai mari succese ale lumii europene civilizate, întrucât, între altele, „fixează echilibrele necesare între popoare, între state, între instituţii, între vis şi realitate”4.
Cele 25 de state membre ale UE vor avea apoi 2 ani la dispoziţie pentru a ratifica Constituţia, condiţie absolută pentru intrarea ei în vigoare.
3. Ea defineşte Uniunea Europeană şi obiectivele ei şi consacră valorile  fundamentale europene, precum şi cadrul instituţional, competenţele Uniunii, viaţa ei  democratică şi cetăţenia europeană.
Totodată, Constituţia preia, în Partea a II-a, Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii, adoptată la Nisa, în decembrie 2000, prin  care instituie cadrul fundamental de reglementare şi garantare a acestora („Demnitatea”, „Libertăţile”, „Egalitatea”, „Solidaritatea”, „Drepturile cetăţenilor” şi „Justiţia”), dar  îşi însuşeşte, integral şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, care constituie mecanismul de protecţie aplicat de CEDO – Strasbourg.
    Constituţia acordă un spaţiu larg, în Partea a III-a, „Politicilor şi Funcţionării Uniunii”, cu cele şapte titluri semnificative: I - Clauze de aplicare generală; II – Nediscriminare şi cetăţenie; III – Politici şi Acţiuni Interne; IV – Asocierea ţărilor şi a teritoriilor de peste mări; V – Acţiunea Externă a Uniunii; VI – Funcţionarea Uniunii şi VII – Dispoziţii Comune”.
    Salutăm, aşadar, cu satisfacţie şi încredere, adoptarea Constituţiei şi semnarea ei, în perspectiva unui proces, oarecum mai accelerat şi optimist de ratificare, de către parlamentele celor 25 de state membre, cu efecte directe şi  substanţiale asupra modernizării şi  europenizării Constituţiei noastre, dar şi a întregii legislaţii primare, până la  aderarea oficială din ianuarie 2007 la Uniunea Europeană.
    În acest context, credem că prezintă interes şi  utilitate, publicarea textului Constituţiei Uniunii Europene5 în revista noastră, precum şi dezbaterile, studiile şi opiniile în această privinţă, incluse în rubrica generală de „Doctrină”, cât şi în cea intitulată, „Drept comunitar”6.
SECŢIUNEA A II-A
Definirea  şi evoluţia Politicii Comerciale Comune
a Uniunii Europene. Sinteze

1. Cadrul  general. Principalele coordonate

1.1. Evoluţia Politicii Comerciale Comune – ( P.C.C.)  Caracteristicile generale
a) Politica comercială a Uniunii Europene a devenit, în ultimii 15 ani:
     - „din ce în ce mai multilaterală şi mai liberală;
    - mai practică, comparativ cu abordarea ulterioară  reactivă şi protectoare şi
    - mai protecţionistă“7.    
    Deşi, economiştii, specializaţi în materie, văd Uniunea Europeană ca fiind protecţionistă, în rapoartele GATT (1991 – 1995) asupra politicii comerciale a Uniunii Europene se consideră că s-a manifestat o tendinţă mai liberală.
b) Pieţele comune necesită politici comerciale comune, principiu consacrat şi în Tratatul C.E. de la Roma (1957).
Obiectivul central al politicii comerciale comune l-a constituit înfiinţarea unei uniuni vamale şi a unui tarif vamal comun (TEC), ceea ce a impus acordarea competenţelor exclusive UE în domeniul acestei politici comerciale.
Primii ani ai elaborării politicii comerciale au fost cei mai duri, dar şi cei mai eficace. Dispoziţiile art. 113 TCE (astăzi 133) au definit politica comercială comună stabilind că tarifele, subvenţiile şi antidumpingul sunt de competenţa exclusivă a Uniunii Europene.
c) Uniunea Europeană joacă un rol central, în prezent, în cadrul negocierilor comerciale internaţionale, având cel mai puternic sistem de pârghii şi mecanisme, care se întemeiază pe faptul că ea furnizează 20% din fluxul comercial  internaţional (44% incluzând şi comerţul dintre statele membre ale Uniunii Europene) şi aproape  30% din fluxul investiţiilor directe.
d) Schimbările în natura politicii comerciale şi rolul tot mai important al Uniunii Europene au impus necesitatea unei elaborări decizionale a Uniunii Europene, mult mai transparente, mai democratice şi mai eficiente, ceea ce, în linii mari vom reliefa în continuare.
1.2. Scopul, obiectivele majore şi etapele politici comerciale comune
a) Scopul Politicii Comerciale Comune  de a institui o Uniune Vamală în spaţiul comunitar a fost atins la 1 iulie 1968, în locul unei simple zone de liber schimb.
b) Uniunea Europeană are, deci, obiective majore, mult mai profunde:
    b.1) eliminarea totală a taxelor aferente, a  restricţiilor cantitative şi normative,
    b.2) aplicarea unui tarif extern comun (T.E.C.)
    b.3) existenţa unei libertăţi  totale în circulaţia mărfurilor, pe teritoriul Uniunii, oricare ar fi provenienţa lor.
c) Etapele  succesive, organizate pragmatic, în funcţie de rezultatele obţinute sunt relevate  elocvent de doctrină8.
1.3. Unele realizări semnificative
a) Uniunea Europeană a devenit prima putere comercială din lume, înaintea SUA şi a Japoniei, ca rezultat major al organizării eficiente şi pragmatice a dinamicii proceselor ilustrate mai sus.
b) O serie  de obiective majore au fost atinse începând cu 1 ianuarie 1993, mai ales în ce priveşte eliminarea oricărei discriminări bazate pe naţionalitatea transportatorilor.
c) Procesul de normalizare9 s-a realizat în timp, dar  temeinic:
    c.1. a fost înlăturată  orice fel de piedică, atât la export, cât şi la import,
    c.2. noul dispozitiv se bazează pe o uniune tarifară, conform dispoziţiilor art.9 din Tratatul de la Roma,
    c.3. T.E.C. (tariful vamal comun) este de competenţa exclusivă a instituţiilor comunitare, ca şi negocierile multilaterale (ex. în Runda Uruguay).
    c.4. Noul cadru juridic a avut două consecinţe majore:
    c.4.1. uniformizare, aproape totală, a reglementărilor vamale, cu efect  un control mai eficient şi  o descoperire mai dură a delictelor şi
        c.4.2. aproprierea legislaţiilor, îndeosebi în domeniul transporturilor.
1.4. Schimbările  intracomunitare. Stadiul procesului.
Uniunea vamală nu a fost  deplin realizată, fiind   în  curs de înfăptuire numeroase obiective şi acţiuni de ordin  tehnic:
– o  normare insuficientă,
– tentaţii protecţioniste,
– existenţa mai multor constrângeri care limitează schimburile, unele constatate şi de C.J.C.E. (Curtea de Justiţie),
– anumite  sectoare – mediul sau sănătatea publică – beneficiază de o protecţie suplimentară, iar eticheta „CE” introdusă prin  Directiva nr.93/68 din 22 iulie 1993,  nu acoperă întreaga circulaţie a mărfurilor, alături de marca naţională ş.a.

2. Competenţele instituţionale comunitare

Elaborarea deciziei în UE şi competenţele instituţionale constituie elemente cheie ale politicii comerciale comune, ceea ce duce la împărţirea clară a puterilor politice între UE şi Statele membre în orice domeniu al negocierii comerciale internaţionale.
În timp ce comerţul cu bunuri este în competenţa exclusivă a UE, investiţiile rămân, în principal, în competenţa statelor membre, iar anumite domenii sunt obiectul competenţelor mixte naţionale şi ale UE.
Aşadar, procesul decizional al UE asupra comerţului se realizează în trei faze distincte, dar interdependente:
– stabilirea obiectivelor negocierilor aparţine Consiliului de Miniştri la propunerea Comisiei;
– purtarea negocierilor cade în competenţa Comisiei în numele UE, ea fiind singurul negociator în cazul în care chestiunile politice în discuţie aparţin unor competenţe mixte (naţionale şi europene) şi
– adoptarea rezultatelor, adică a deciziei finale privind acordurile comerciale este de competenţa Consiliului de Miniştri.
Relativ la problemele majore privind competenţele, redefinirea lor a fost impusă de extinderea progresivă a agendei GATT. În cadrul Rundei Tokio s-a pus problema dacă subvenţiile, comenzile guvernamentale şi barierele tehnice împotriva comerţului sunt de competenţa UE sau de competenţă mixtă (UE a mandatat Comisia să negocieze toate aceste aspecte). Probleme similare s-au ridicat şi la Runda Uruguay în privinţa serviciilor, a proprietăţii intelectuale şi a investiţiilor, iar, pe baza precedentului Tokio, s-a decis că singurul negociator este Comisia Europeană.
În 1996, la Conferinţa interguvernamentală, Comisa s-a pronunţat, ca şi la cea din 1991, că serviciile şi proprietatea intelectuală trebuie să fie în competenţa exclusivă a UE.
2.1. Procesul de decizie al UE în acordurile de asociere (art. 310 TCE, fost 238) este elocvent ilustrat în doctrină10:

Competenţele Parlamentului European nu acoperă domeniul politicii comerciale, conform dispoziţiilor tratatelor constitutive. În ce priveşte acordurile bilaterale de asociere, conform art. 310 TCE, Parlamentul European trebuie să aprobe cu votul majorităţii simple, dar, începând din anul 1999, în baza Tratatului de la Amsterdam (TA) s-a extins foarte mult CODECIZIA, ceea ce implică obligativitatea ratificării acordurile de către Parlamentul European.

2.2 Procesul de elaborare a deciziei UE privind acordurile comerciale ilustrează, de asemenea, competenţele comunitare şi, mai ales, modul de exercitare a acestora11.

2.3. Procesul de elaborare a deciziei UE privind măsurile antidumping este concentrat în „mâinile“ Comisiei şi în votul majorităţii simple a Consiliului de Miniştri12.

Comisia a elaborat şi aplicat reforma în domeniul competenţei şi al procedurii pentru a face mai dificilă iniţierea de acţiuni antidumping de către interese înguste sau protecţioniste.
Tot Comisia poate decide dacă UE trebuie să impună taxe antidumping temporare, permise, conform regulilor GATT, pe o perioadă de cel mult 6-9 luni.
2.4. Reglementarea barierelor comerciale prin proceduri speciale şi competenţe comunitare s-a realizat, oarecum târziu, prin Decizia CE 3286/1994.
Aceste dispoziţii normative comunitare sunt sistematizate şi prezentate schematic în doctrină13.

3. Raporturile comerciale ale UE cu statele terţe

3.1. Responsabilitatea Comisiei cu privire la dezvoltare include, în mod elocvent, obiectivele şi strategia în raporturile UE cu ţările terţe, care presupune:
– politica multilaterală comercială (WTO),
– politica comercială sectorială (textile, îmbrăcăminte, încălţăminte),
– antidumping,
– comerţul cu Asia şi APEC,
– ajutoarele pentru statele subdezvoltate şi în curs de dezvoltare, precum şi
– ajutoarele umanitare la nivel mondial.
Dimensiunea actuală a acestei strategii, pe baza propunerilor din septembrie 1999, ne înfăţişează noi obiective, foarte relevante, cum ar fi:
– politica de dezvoltare,
– apărarea drepturilor omului,
– relaţiile cu statele vestice industrializate şi cu cele din Orientul îndepărtat ş.a.14

3.2. Importurile din ţările ACP şi din toate ţările în curs de dezvoltare
Politica comercială a UE defineşte trei categorii de mari state, fiecare acoperind aproximativ o treime din importurile UE (1995).
a) Primul şi cel mai favorabil acces este pentru cele 121 de state dezvoltate, în curs de dezvoltare sau în tranziţie, care se califică într-unul din cele trei tipuri de regim comercial:
Convenţia de la Lomé a celor 70 de state membre,
Acordurile bilaterale ale UE cu 31 de state vecine în sud şi în est şi
Grupa superioară a Sistemului Generalizat de Preferinţe.
b) A doua grupă cuprinde statele recent industrializate, cu venit mediu şi ţările sărace care au primit numai standarde GSP
c) A treia grupă, cu cel mai redus acces, este formată dintr-un număr de zece state, care primesc tratamentul naţiunii celei mai favorizate – include şi altele cărora UE le oferă acces MFN autonom.

Diagrama importurilor pe o perioadă de 20 de ani15:

SECŢIUNEA A III-A
PoliticaComercială Comună în Constituţia Uniunii Europene

1. Scopul Politicii Comerciale Comune
 Scopul PCC constă în instituirea unei „uniuni vamale între statele membre“, în baza căreia UE îşi fixează obiectivele constituţionale.

2. Obiectivele majore ale Politicii Comerciale Comune
Potrivit art. III-216, obiectivele majore ale Uniunii au ca scop comun „să contribuie, conform interesului comun la:
– dezvoltarea armonioasă a comerţului mondial,
– eliminarea treptată a restricţiilor în domeniul schimburilor internaţionale şi al investiţiilor externe directe,
reducerea barierelor vamale şi altele.“

3. Principiile uniforme ale Politicii Comerciale Comune

Principiile uniforme, consacrate în Constituţie (III-217) vor fundamenta, obligatoriu, Politica Comercială Comună. Ele vizează, „în special:
– modificările tarifare,
– încheierea de acorduri tarifare şi comerciale,
– schimburile de mărfuri şi servicii,
– aspectele comerciale ale proprietăţii intelectuale,
– investiţiile străine directe,
– uniformizarea măsurilor de liberalizare,
– politica exporturilor,
– măsurile de apărare constituţională,
– măsurile de apărare în caz de dumping şi de subvenţii“ ş.a.
Textul constituţional, prevede, în final, că „politica comercială comună se desfăşoară în cadrul principiilor şi obiectivelor acţiunii externe a Uniunii“.
4.Măsurile de aplicare a Politicii Comerciale Comune

 „Măsurile necesare pentru punerea în aplicare a politicii comerciale comune“ (III-217 pct. 2) se vor stabili prin legile sau legile-cadru europene.
Această dispoziţie constituţională consacră importanţa PCC şi atribuie, deci, competenţa reglementării măsurilor de aplicare a politicii comerciale comune numai legilor europene sau legilor-cadru europene, excluzând regulamentul sau decizia europeană, ca acte comunitare secundare.
5. Competenţele comunitare în negocierea şi încheierea de acorduri comerciale

 Competenţa negocierii acordurilor cu „unul sau mai multe state sau organizaţii internaţionale“ este dată numai Comisiei (III-217 pct. 3), cu consultarea Comitetului special. Ea veghează, împreună cu Consiliul de Miniştri, ca „acordurile negociate să fie compatibile cu politicile şi normele interne ale Uniunii“.
În ce priveşte, însă, negocierea şi încheierea unui acord în „domeniile comerţului de servicii, care presupune deplasări de persoane şi aspecte comerciale ale proprietăţii intelectuale, Consiliul hotărăşte în unanimitate, dacă acest acord cuprinde dispoziţii pentru care este necesară unanimitatea privind adoptarea de reguli interne“ (pct. 4).
Aceeaşi prerogativă este dată Consiliului în privinţa acordurilor „în domeniul comerţului şi serviciilor culturale şi audio-vizuale, dacă acestea riscă să aducă atingere diversităţii culturale sau lingvistice a Uniunii“.
În sfârşit, Constituţia mai prevede imperativ că „negocierea şi încheierea de acorduri internaţionale în domeniul transporturilor se supun, în continuare, dispoziţiilor titlului III, cap. III, Secţiunea 7 şi ale art. III-227“.

Prin urmare, dispoziţiile constituţionale din cap. III, intitulat „Politica comercială comună“, nu „ating“ reglementarea privind politica în domeniul concurenţei, care va fi examinată într-unul din numerele viitoare.
Textul constituţional (III-216 şi III-217), având ca obiect „Politica comercială comună“, cuprinde, aşadar, norme fundamentale care consacră: scopul PCC, obiectivele constituţionale majore ale PCC, principiile uniforme ale PCC, domeniile şi limitele ei de acţiune, norma de trimitere la legile sau legile-cadru europene pentru reglementarea măsurilor necesare de aplicare a PCC, competenţele comunitare privind negocierea şi încheierea de acorduri cu state sau organizaţii internaţionale şi limitele exercitării acestor competenţe.

CAPITOLUL V
POLITICA DE CONCURENŢĂ

SECŢIUNEA I
Dreptul concurenţei în spaţiul european
1. Preliminarii

a. Interna¡ionalizarea („mondializarea“) vieţii afacerilor este o puternică realitate care impun confruntarea oamenilor şi a întreprinderilor şi obligă la o anumită organizare mondială a comerţului şi o articulare a diferitelor reguli de concurenţă în vigoare în lume.
b. În acest context, dreptul comunitar al concurenţei, simbolizat, de la început, prin art. 85 şi 86 din Tratatul de la Roma – devenite art. 81-82 prin Tratatul de la Amsterdam, constituie ansamblul de reguli comunitare ale concurenţei şi influenţează, substanţial, întreg spaţiul european economic.
c. Conlucrarea şi cooperarea internaţională în domeniul concurenţei este realizată atât prin organizaţiile mondiale implicate (OCDE, OMC ş.a.), cât şi prin acorduri multilaterale sau bilaterale, de mare importanţă, cum ar fi cele cu SUA, Canada, Japonia ş.a.. Dar, progrese însemnate sunt înregistrate în direcţia unei obligaţii de „curtoazie pozitivă“ din partea adunării Statelor (sau a „pieţelor ....“) faţă de altele, astfel încât, atunci când practicile anticoncurenţiale ale unui stat neutru cauzează dificultăţi într-un alt stat (ex. pt. exportatori), autorităţile acestuia din urmă pot cere primelor să aplice regulile lor de concurenţă spre a restabili situaţia. Dar, progresele notabile au fost realizate prin Acordul general asupra concurenţei serviciilor, negociat în cadrul Rundei Uruguay.
d. Specificitatea dreptului comunitar al concurenţei şi a politicii de concurenţă în UE este dată de originalitatea, conţinutul şi obiectivele reglementărilor, de relaţiile cu dreptul naţional al fiecărui stat membru cât şi de faptul că ea se integrează în perspectiva de ansamblu a construcţiei europene.
Dreptul şi politica comunitarå a concurenţei nu se substituie celor ale statelor membre, ci ele trebuie examinate, integrat, în lumina principiului primatului dreptului comunitar şi a celui al subsidiarităţii.

2. Politica de concurenţă şi regulile comunitare de concurenţă

2.1. Caracterele dreptului comunitar al concurenţei
a. Dreptul comunitar al concurenţei este relativ autonom şi specific, fiind „încadrat în jurul  a două axe principale“:
- regulile care se adresează întreprinderilor şi
- regulile care vizează comportamentul Statelor membre sau al auto­ri­tăţi­lor publice.
b. Dreptul comunitar al concuren¡ei se fondează pe cele trei tratate constitutive, care au ghidat şi construţia europeană, cu toate diferenţele dintre ele.
c. Regulile care se adresează întreprinderilor se pot grupa în trei categorii:
- prohibiţia înţelegerilor prevăzută în art. 81 (ex. 85), al CE,
- cele privind „abuzul“ de poziţie dominantă, conţinute în art. 82 (86)
şi
- controlul prealabil al operaţiunilor de concentrare finală, care este prevăzut în Regulamentul 4064-89 din 21.XII.1989, adoptat de Consiliu
d. Regulile care se adresează Statelor sau autorităţilor publice pot fi regrupate în jurul a doi poli:
- cele referitoare la întreprinderile publice, întreprinderile titulare a drepturilor speciale sau exclusive şi în cele însårcinate cu gestiunea .... de interes economic general sau prezentând caracterul unui monopol fiscal (art. 86 – ex. 90) şi
- cele care sunt relative la ajutoarele statului (art. 87)
2.2. Regulile comune concuren¡ei ¿i pie¡ele comune speciale
Dispoziţiile art. 87 (83) ale Tratatului de la Roma conferă Consiliului competenţa de a adopta reglementări de exceptare a anumitor sectoare de la regulile comune concurenţei (ex. piaţa transporturilor sau cea a agriculturii ş.a.).
Textul art. 85 (81) consacră principiul interdicţiei înţelegerilor restrictive de concurenţă, iar cel din art. 86 (82) sancţioneazå exploatările abuzive ale poziţiilor dominante.
2.3. Regulile de concurenţă şi politică de concurenţă
a) Regulile de concurenţă figurează în primul capitol al „regulilor comune“ din partea a III-a a tratatului, consacrat „Politicii Comunităţii“
Prin urmare „regulile concurenţei trebuie să fie plasate şi aplicate în perspectivele generale ale construcţiei europene. Ele trebuie să fie aplicate şi interpretate de o manieră finalistă sau teleologică.“
b) Obiectivele politicii de concurenţă nu au fost fixate in terminis în Tratatul de la Roma, ceea ce a făcut dificilă determinarea clară a conţinutului acestei politici. Comisia şi Consiliul, în contextul obiectivelor generale ale construcţiei europene, au integrat politica de concurenţă, conturând pe cele specifice acesteia, cum ar fi:
- protecţia şi interesele consumatorilor,
- progresul tehnic,
- protecţia mediului,
- prosperitatea economiei Uniunii şi a cetăţenilor ei europeni şi
- cooperarea întreprinderilor pentru întărirea coeziunii economice şi sociale.
c) Principiile politicii de concurenţă sunt formulate de doctrină, în spiritul textelor speciale ale Tratatului:
- interzicerea practicilor de concentrare, de acorduri şi măsuri monopoliste care afectează schimburile între statele membre şi ar limita libera competiţie pe piaţa intracomunitară;
- interzicerea folosirii poziţiei dominante ca un avantaj pe piaţa comună;
- controlul ajutoarelor date întreprinderilor naţionale, în special pentru a evita falimentul şi a preveni apariţia unor probleme sociale;
- controlul preventiv al fuziunilor şi al concentrărilor de întreprinderi şi
- liberalizarea pieţei serviciilor (electricitate, transporturi, telecomunicaţii), considerate sectoare strategice, prin deschiderea lor pentru competitori din alte ţări membre.
d) Coordonarea cu politicile naţionale de concurenţă se realizează, în principal, prin două căi:
- prin armonizarea legilor naţionale pe baza normelor comunitare şi aplicarea lor sub supravegherea unor organe specifice, având competenţa să se raporteze la dreptul comunitar (Consiliul concurenţei ş.a.);
- prin aplicarea directă a normelor comunitare (art. 85-86 TCE) în ţările membre, oricare persoană interesată având posibilitatea de a sesiza tribunalele naţionale şi C.J. CE în acest scop.
Compatibilitatea politicii de concurenţă cu celelalte politici comunitare este, în general, asigurată de Comisia Europeană, care coordonează politicile, în special pe cea comercială dusă faţă de state terţe şi pe cea industrială.
Se poate conchide că politica de concurenţă se sprijină pe o bază juridică solidă (tratatele, regulamentele, jurisprudenţa comunitară) şi pe o incontestabilă practică a serviciilor Comisiei, ceea ce a permis îndepărtarea unor abuzuri şi a evitat proliferarea practicilor discriminatorii.
Direcţiile politicii, însă, cât şi aplicarea ei depind, în continuare, într-o mare măsură, de starea în care se află integrarea economică, de voinţa politică a instituţiilor comunitare şi de transparenţa necesară a autorităţilor naţionale.

SECŢIUNEA A II-A
Dezvoltarea politicii europene de  concurenţă

1. Stabilirea politicii de concurenţă şi procesul instituţional

Politica europeană a concurenţei s-a dezvoltat împreuăå cu politicile  naţionale, dar în anii ’70 ea a fost „sufocată de rezistenţa guvernelor membre faţă de  puterea tratatelor, relativă la ajutoarele din partea statului şi de noile măsuri politice (fuziuni)“.
Susşinerea deplină a politicii concurenţei a constituit un punct important în relansarea Comunităţii anilor ’80, cei mai activi şi contributivi actori comunitari fiind  Comisia şi Curtea de Justiţie (CEJ). Prima, mult mai dinamică, a pus accent mai vizibil pe politicile economice, în deplină concordanţă cu filosofia politicii concurenţei, devenită avangardă a politicilor comunitare.
Integrarea europeană a anilor ’90 este marcată substan¡ial de locul central ocupat de politica concurenţei pe agenda ofensivă a Comisiei.
„În ultimii 40 de ani aplicarea politicii europene a concurenţei s-a extins parţial datorită noilor competenţe ce i s-au dat şi aplicări cu succes de către Comisie a puterilor cu care era învestită şi care se bucura de susţinerea justiţiei“.
Regulamentul nr. 17/62 privind concurenţa a acordat Comisiei puteri de investigare, adjudecare, impunere, acordare de penalităţi, iar cel nr. 19/1965 i-a accentuat rolul său de control asupra sectorului privat.
Totuşi, Comisia se supune rigorilor legii comunitare şi sesizează Curtea de Justiţie, care a dobândit un rol crucial în domeniul politicii de concurenţă.
Datorită rolului redus atribuit Parlamentului European în politica de concurenţă se consideră în doctrina de specialitate, că există un deficit democratic în comportamentul antitrust, căci Parlamentul European are doar un rol consultativ în ce priveşte legisla¡ia şi politica concurenţei, deşi primeşte Raportul Anual privind Politica Concurenţei.
2. Dezvoltarea politicii de concurenţă

2.1. Legislaţia antitrust – esenţa politicii de concurenţă
Dispoziţiile art. 81-82 ale TCE se aplică acelor activităţi care sunt considerate esenţa politicii antitrust, adică o serie de practici în domeniul afacerilor private ce pot fi interpretate ca anticoncurenţiale.
Reglementările comunitare derivate care au implementat Regulamentul Consiliului nr. 17/1962 a acordat Comisiei largi puteri, care, totuşi, au creat şi anumite dificultăţi, generate de modul în care au fost definite şi exercitate.
Astfel, s-a conturat opinia că aceste competenţe, conferite în 1960 comisiei, nu mai corespund perioadei extinderii şi, mai ales, unei „economii moderne globalizatoare şi unei Uniuni formată din mai mult de 20 de state“.
Diagrama de mai jos este edificatoare în privinţa procedurilor şi prerogativelor Comisiei.

Reforma aplicării art. 81-82 TCE a apărut ca iminentă datorită volumului mare a cazurilor la Comisie şi a criticilor asupra procedurilor şi puterilor acesteia.
Comisia nu a renunţat la autonomia sa tutelară şi nici nu a efectuat simplificări ale procedurilor, dar, cea mai radicală reformă o constituie înlocuirea Regulamentului nr. 17/62 cu cel nr. 1/2002, intrat în vigoare la 1.IV.2003, ceea ce duce la o procedură mai rapidă de rezolvare a plângerilor.
2.2. Ajutorul statului şi controlul subvenţiilor
Politica europeană a concurenţei s-a adresat, deopotrivă, firmelor private şi de stat, obiectivul principal al acesteia fiind reglementarea ajutoarelor de stat, întrucât ele au constituit mijloacele esenţiale prin care guvernele şi-au condus economiile.
În acest scop guvernele statelor membre au invocat o multitudine de motive care să justifice intervenţia statului spre a ajuta industria:
- dezvoltarea de noi ramuri industriale ori de noi capacităţi industriale,
- reducerea dezechilibrului regional,
- atragerea de investiţii străine,
- menţinerea aceleiaşi forţe de muncă ş.a.
Diferenţierea între aceste scopuri ori reducerea gradului prin care acest ajutor de stat alterează economia europeană, adică piaţa liberă, sunt elementele cheie ale politicii Uniunii Europene, în care monitorizarea strictă a subvenţiilor de stat constituie scopul central.
Dispoziţiile art. 87(1) TCE impun un control riguros al acestor ajutoare de stat, care pun în pericol competiţia şi, deci, concurenţa în spaţiul comunitar. Procesul de monitorizare cuprinde mai multe mecanisme şi faze – se cere guvernelor membre să informeze Comisia asupra oricărui plan de acordare de subvenţii; apoi se realizează o verificare efectuată de Comisie, iar, în final, se adoptă de către Comisie decizia de modificare ori de interzicere a ajutoarelor respective (a se vedea diagrama următoare).