Johann Sebastian Bach, compozitor german din perioada barocului, a fost unul dintre cele mai mari si mai productive genii din istoria muzicii.

Bach s-a nãscut pe 21 martie 1685, la Eisenach, în Turingia, într-o fa-milie care, de-a lungul a sapte generaþii, a dat lumii cel puþin 53 de muzi-cieni proeminenþi. Johann Sebastian a primit primele sale îndrumãri muzicale de la tatãl sãu, Johann Ambrosius. Atunci când acesta din urmã a murit, el a continuat studiile la Ohrdruf, alãturi de Johann Christoph, fratele sãu mai mare.
În 1700, Bach a început sã-si câstige pâinea  cântând în corul bisericii Sfântul Mihail, din Lüneburg. În 1703, a deve-nit violonist în ochestra de camerã a prinþului Johann Ernst, din Weimar. În octombrie 1705, Bach a aranjat sã lipseascã o lunã pentru a merge sã studieze la Lübeck cu renumitul compo-zitor Dietrich Buxtelhude, a cã-rui muzicã de orgã l-a influenþat ulterior în mare mãsurã. Prelun-gindu-si sederea cu încã o lunã, a fost criticat de autoritãþile bisericii, însã el era prea respectat pentru ca aceste obiecþii sã aibã ca rezultat concedierea sa.
În 1707, s-a cãsãtorit cu o verisoarã de-a sa de gradul al doilea, si s-a dus la Mülhausen, ca organist în biserica Sf. Blasius. S-a întors la Weimar anul urmãtor, ca organist si violonist la curtea ducelui Wilhelm Ernst, si a rãmas aici pentru urmãtorii nouã ani, în 1714 devenind maestru de concerte în ochestra curþii. În 1717, Bach s-a angajat pentru sase ani ca director al muzicii de camerã la curtea prinþului Leopold de Anhalt-Köthen. În aceastã perioadã, el a scris în principal muzicã laicã pentru ansambluri si instrumente solo. De asemenea, a scris si cãrþi de muzicã pentru soþia si copiii sãi, cu scopul de a-i învãþa digitaþia.
Prima soþie a lui Bach a murit în 1720, iar anul urmãtor el s-a cãsãtorit cu Anna  Magdalena Wilcken, o bunã cântãreaþã si fiicã a unui muzician al curþii.
În 1723, Bach s-a mutat la Leipzig, unde si-a petrecut restul vieþii. Poziþia sa de director muzical si maestru de coruri al bisericii Sf.Thomas din Leipzig era nesatisfãcãtoare în multe feluri. Se certa încontinuu cu consiliul orasului, si nici consiliul, nici locuitorii orasului, nu îi apreciau geniul muzical: nu îl considerau mai mult decât un bãtrân care se agãþa cu încãpãþânare de un stil de muzicã demodat. Oricum, cele 202 piese rãmase din cele 295 pe care le-a scris la Leipzig, se mai cântã si azi. Majoritatea pieselor încep cu o parte pentru cor si ochestrã, continuã cu recitative alternante si arii pentru voci solo si acompaniament, si se terminã cu o parte pentru cor bazatã pe un simplu imn luteran. Printre aceste lucrãri se numãrã si Ascensiunea, Pasiunea dupã Sfântul Ioan, Pasiunea dupã Sfântul Matei, precum si epica Liturghie în sol minor. Printre operele pentru pian scrise în aceastã perioadã sunt faimoasele variaþiuni Goldberg si partea a II-a a Clavecinului Bine Temperat. Vederea lui Bach a început sã slãbeascã în ultimul an al vieþii sale, el murind pe 28 iulie 1750, în urma unei operaþii nereusite la ochi.
Importanþa muzicii lui Bach se datoreazã în mare parte intelectului sãu. Probabil cã este cel mai bine cunoscut ca stãpânul suprem al contra-punctului. A fost capabil sã înþeleagã si sã foloseascã fiecare resursã a limbajului muzical care era disponibilã în era barocã. Dacã dorea, putea sã combine ritmul dansurilor franceze, graþia melodiilor italiene si complexi-tatea contrapunctului german într-o singurã melodie. În acelasi timp, putea sã scrie pentru voce si pentru diverse instrumente de acompaniament. În plus, atunci când o melodie era transpusã pe note, Bach putea sã scrie echivalente muzicale ale ideilor verbale, de exemplu o melodie legãnatã pentru a reprezenta marea.
Abilitatea lui Bach de a combina si exploata diferitele medii, stiluri si genuri ale epocii lui, i-a dat posibilitatea de a face multe transferuri remar-cabile de expresie. De exemplu, putea lua o piesã italianã, sã zicem, un concert de vioarã, si îl putea transforma într-o operã pentru un singur instrument, clavecinul. Creând linii melodice complicate, putea converti textura complicatã a unei fugi pe mai multe voci, într-o piesã pentru un singur instrument, cum ar fi vioara sau violoncelul. Partea tehnicã singurã nu a fost, desigur, sursa mãreþiei lui Bach. Cea care îi tansmite umanitatea si care îi atinge pe ascultãtorii de pretutindeni, este expresivitatea muzicii sale, manifestatã mai ales în operele vocale.