CINE ESTE MIHAI EMINESCU
Cine este Mihai Eminescu?

Cine este Mihai Eminescu?

Cine este Mihai Eminescu?

Cartea aceasta

Bădie Mihai Eminescu,

Prin cartea aceasta voiesc să te redau pe tine însuţi ţie. Cu înseşi cuvintele tale. Aşa cum le-ai încredinţat eternităţii prin scrisul tău jurnalistic.
Fireşte, n-o fac cu ochi cuminţi de fată. (Precum ştiu că ai fi preferat.) Dar cu ochi nebatjocoritori de român.
M-am străduit să strâng în ea ideile-axă ale gândirii tale. Politice, economice, sociale. Să le articulez ca sistem. Aşa încât semenii noştri să te poată cunoaşte.
Nu pretind că am reuşit perfect. Nu dispensez pe nimeni de a-ţi citi opera (publicistică, manuscrise, proză ş.a.m.d.). Dimpotrivă. Recomand tuturora să îţi parcurgă scrisul în întregime. Să îşi formeze fiecare, cu propriul lui cap, propria-i opinie.
Le dăruiesc, însă, materialul de faţă. Cu dragoste creştină. Şi cu dorinţa de a le fi întru folos.

ÎNTRU DUMNEZEU ÎNAINTE!

                                               Radu Mihai Crişan nevrednicul

Bucureşti,
9 martie 2008
Duminica Sfinţilor 40 de Mucenici din Sevastia

Înmulţirea claselor consumatoare şi scăderea claselor productive, iată  răul organic, în contra căruia o organizare bună trebuie să găsească remedii.

Mihai Eminescu, După cum se poate  prevedea…, Timpul,  2 octombrie 1879, în Opere, vol. X, Ediţie critică întemeiată de Perpessicius, Editura Academiei, Bucureşti, 1989, pag. 323
                                          
TESTAMENTUL POLITIC AL LUI MIHAI EMINESCU
       
(Textul integral al anexei omonime din lucrarea: Radu Mihai Crişan, SPRE EMINESCU. Răspuns românesc la ameninţările prezentului şi la provocările viitorului, ediţia a III-a revizuită, Editura Cartea Universitară, Bucureşti, 2005, pag. 287-312)

Nu voim să trăim într-un stat poliglot, unde aşa numita patrie este deasupra naţionalităţii.
Singura raţiune de a fi a acestui stat, pentru noi, este naţionalitatea lui românească. Dacă e vorba ca acest stat să înceteze de-a fi românesc, atunci o spunem drept că ne este cumplit de indiferentă soarta pământului lui.
Voim şi sperăm nu o întoarcere la un sistem feudal, ce nici n-a existat cândva în ţara noastră, ci o mişcare de îndreptare a vieţii noastre publice, o mişcare al cărei punct de vedere să fie ideea de stat şi de naţionalitate.

Mult-iubitul şi prea-pătimitul meu neam românesc,
 
„Românii nu sunt nicăieri colonişti, venitúri, oamenii nimănui; ci, pretutindenea unde locuiesc, sunt autohtoni, populaţie mai veche decât toţi conlocuitorii lor”. „Rasa istorică formatoare a acestei ţări este „acel neam de oameni, acel tip etnic care, revărsându-se de o parte din Maramureş, de alta din Ardeal, a pus temelia statelor române în secolele al XIII-lea şi al XIV-lea, şi care, prin caracterul lui înnăscut, a determinat soarta acestor ţări, de la [anul] 1200 şi până la [anul] 1700”. „Nu există nici o deosebire între rasa română din Muntenia, Moldova, din cea mai considerabilă parte a Ardealului şi a Ţării Ungureşti. E absolut aceeaşi rasă, cu absolut aceleaşi înclinări şi aptitudini”.
„Un popor, oricare ar fi el, are dreptul a-şi legiui trebuinţele şi tranzacţiunile ce rezultă neapărat din acele trebuinţe, reciprocitatea relaţiunilor sale: într-un cuvânt: legile unui popor, drepturile sale, nu pot purcede decât din el însuşi; condiţiunea de viaţă a unei legi, garanţia stabilităţii (garanţia legitimităţii n.n.) sale e ca ea să fie un rezultat, o expresiune fidelă a trebuinţelor acelui popor; legislaţiunea trebui pusă în aplicarea celei mai înaintate idei de drept, pusă în raport cu trebuinţele poporului, astfel încât explicarea ori aplicarea drepturilor prin lege să nu contrazică spiritul acestora. Industria trebuie să fie a naţiunii aceleia şi păzită de concurenţă iar purtătorul ei, comerţul, s-o schimbe pe aur, dar aurul, punga ce hrăneşte pe industriaş şi îmbracă pe agricultor, trebuie, de asemenea, să fie în mâinile aceleiaşi naţiuni. Ştiinţele,  afară de ceea ce e domeniu public, trebui să prezinte lucruri proprii naţiunii, prin care ea să fi contribuit la luminarea şi înaintarea omenirii; artele şi literatura frumoasă (beletristica n.n.) trebui să fie oglinzi de aur ale realităţii în care se mişcă poporul, o coardă nouă, originală, potrivită pentru binele cel mare al lumii”.
„Peste noapte şi prin surprindere”, „am admis legiuiri străine”, „legi străine în toată puterea cuvântului, care substituie, pretutindenea şi pururea, în locul noţiunilor naţie, ţară, român, noţiunea om, cetăţean al universului, fie din Berber, Nigritania, China sau(;) Galiţia?”… „Ei, bine, nu le-am admis pentru român, cu interesele căruia nu se potriveau, ci pentru elemente economice cu care se potriveau şi care ştiu a se folosi de dânsele. Am creat o atmosferă publică pentru plante exotice, de care (din cauza cărora n.n.) planta autohtonă moare… Azi avem cele mai înaintate instituţii liberale. Control, suveranitatea poporului, codice franţuzeşti, consilii judeţene şi comunale. Stăm mai bine pentru aceasta? Nu, de zece ori mai rău, căci instituţiile noi nu se potriveau (şi nu se potrivesc n.n.) cu starea noastră de cultură, cu suma puterilor muncitoare de care dispunem, cu calitatea muncii noastre, încât trebuie să le sleim pe acestea pentru a întreţine aparatul costisitor şi netrebnic al statului modern”.
    „E într-adevăr ciudat (simptomatic n.n.) de-a vedea un popor eminamente plugar ca al nostru şi a cărui raţiune de-a fi este tocmai originea lui traco-romană, cum, din chiar senin şi într-o singură noapte, erige teoria de om şi om teorie absolută de stat şi face din banul internaţional şi din posesiunea acestuia singura măsurătoare pentru a deosebi înrâurirea unui om de a celuilalt în viaţa statului. Nici [nu] e lesne de înţeles cum un popor de plugari, ba încă unul care s-a lăsat de păstorie de ieri-alaltăieri şi s-a apucat de plug înainte de abia [cu] cincizeci de ani, putea să se creadă îndestul de bogat pentru a introduce, la el, forme de civilizaţie şi instituţii pe care ţările apusene, bogate prin industrie şi printr-o dezvoltare economică de sute de ani, abia le pot plăti. Cea mai superficială socoteală din lume ar dovedi, îndestul, că puterea productivă a naţiei româneşti n-a crescut, n-a putut să crească în raport cu groaza de cheltuieli pe care le-au impus formele             de civilizaţie străină, introduse cu grămada în ţara noastră… Înzecitu-s-au şi însutitu-s-au oare averea românului şi veniturile lui pentru a plăti instituţiile de o sută de ori mai scumpe? Desigur că nu. Clasele productive au dat îndărăt; proprietarii mari şi ţăranii au sărăcit; industria de casă şi meşteşugurile s-au stins cu desăvârşire – iar clasele improductive, proletarii condeiului, cenuşerii, oamenii ce încurcă două buchi pe hârtie şi aspiră a deveni deputaţi şi miniştri, advocaţii, s-au înmulţit cu asupră de măsură, dau tonul, conduc opinia publică, fericesc naţia în fiecare zi, pe hârtie”. 
„Astfel, statul român nu mai este un produs al geniului rasei române, ci un text franţuzesc aplicat asupra unui popor ce nu-l înţelege” şi nu-l va înţelege niciodată. „Peste tot aceeaşi idee: să dau străinilor ce-mi cer; cât pentru români, puţin îmi pasă!” „Constituţia noastră, punând greutatea pe o clasă de mijloc, parte străină, parte neexistentă, a dat loc la o declasare generală din cele mai dezastruase. Nu mai există o altă deosebire între oameni, decât cea pe care o stabileşte banul, oricum ar fi câştigat”.
„Un sistem reprezentativ, întins ca o reţea asupra întregii ţări, influenţat însă, întotdeauna, în mod absolut, de guvernul central, şi-a format în fiecare părticică organele sale, sub formă de consilii judeţene, consilii comunale, consilii de instrucţiune, consilii de sus şi de jos, care nici nu ştiu ce să consilieze, nici nu au ce reprezenta (nici nu reprezintă n.n.) decât pe persoanele din care sunt compuse”.
    Astfel, „teoria de om şi om, o teorie curat filantropică şi un rezultat al compătimirii ce omul o are nu numai pentru semenul său, ci chiar pentru animale, devine o stupiditate erijându-se în teorie de stat, căci preface ţara moştenită, apărată cu vărsare de sânge şi cu privaţiuni, într-o mlaştină pentru scurgerea elementelor nesănătoase din alte ţări – introducând într-un stat eminamente naţional un sistem de instituţii cosmopolite”.
    Urmare aplicării ei vom „avea de-acum înainte dominaţia banului internaţional, o domnie străină, impusă de străini; libertatea de muncă şi tranzacţiuni; teoria de luptă pe picior în aparenţă egal, în realitate inegal. Şi, în această luptă, nu învinge cine-i tare, nobil, sau eroic; învinge cel pentru care orice mijloc de câştig e bun, cel fără scrupul faţă de concetăţenii săi, cel pentru care orice apărare a muncii e o piedică pe care va tinde a o răsturna, pe cale legiuită sau pe cale piezişă”.
    Urmare ei, „capitalul, care ar trebui să fie şi să rămână ceea ce este prin natura lui, adică un rezultat al muncii şi, totodată, un instrument al ei, e, adesea, ca posesiune individuală, rezultatul unor uneltiri vinovate, a exploatării publicului prin întreprinderi hazardate şi fără trăinicie, a jocului de bursă, a minciunii. Elemente economice nesănătoase, uzurari şi jucători la bursă, cavaleri de industrie şi întreprinzători şarlatani, se urcă, cu repejune, în clasele superioare ale societăţii omeneşti, în locurile care, înainte, erau rezervate naşterii ilustre, averii seculare, inteligenţei celei mai dezvoltate, caracterului celui mai drept şi mai statornic…Peste tot credinţele vechi mor, un materialism brutal le ia locul, cultura secolului, mână-n mână cu sărăcia claselor lucrătoare, ameninţă toată clădirea măreaţă a civilizaţiei creştine. Shakespeare cedează bufoneriilor şi dramelor de incest şi adulteriu, cancanul alungă pe Beethoven, ideile mari asfinţesc, zeii mor”… „Mita e-n stare să pătrunză orişiunde în ţara aceasta, pentru mită capetele cele mai de sus ale administraţiei vând sângele şi averea unei generaţii”… „Oameni care au comis crime grave rămân somităţi, se plimbă pe strade, ocupă funcţiuni înalte, în loc de a-şi petrece viaţa la puşcărie”… „Ne mulţumim dacă actele guvernanţilor de azi nu sunt de-a dreptul de înaltă trădare, abstracţie făcând de toate celelalte defecte ale lor, precum mărginirea intelectuală, slăbiciunea de caracter, lipsa unui adevărat şi autentic sentiment patriotic”… „Trădătorii devin oameni mari şi respectaţi, bârfitorii de cafenele – literatori, ignoranţii şi proştii – administratori ai statului român”.
    Şi, întrucât, „se-înţelege [de la sine] că în judecarea diferitelor partide politice trebuie să deosebim pe cele sincer politice de cele pretinse sau pretextate politice”, suntem datori să spunem că, „partidele, la noi, nu sunt partide de principii, ci de interese personale” – care, „păstrând numai coaja legilor şi goala aparenţă, calcă făgăduielile făcute naţiei în ajunul alegerilor, fac tocmai contrariul de ceea ce au promis mandanţilor lor şi trec, totuşi, drept reprezentanţi ai voinţei legale şi sincere a ţării”… În cadrul lor, „organizarea nu înseamnă decât disciplina oarbă a unei societăţi de esploataţie sub comunii şefi de bandă. Cauza acestei organizări stricte e interesul bănesc, nu comunitatea de idei, organizare egală cu aceea a partidei ilustre Mafia şi Camorra, care miroase de departe a puşcărie”. Singura deosebire între ele „este foarte mică şi e întemeiată pe o cultură individuală mai mult sau mai puţin îngrijită. Fiecare se reprezentează mai mult pe sine decât [pe] o clasă socială oarecare, şi lucrul principal e forma, mai mult sau mai puţin corectă, în care cineva caută a face plauzibile aşa-numitele sale principii”.
    „Cât despre aluatul protoplasmatic care formează, la noi, un stat în stat, aşezat asupra instituţiilor şi a poporului avem puţine de adaos (de adăugat n.n.). Trăind din politică şi prin politică, şi neavând nici un alt soi de resurse materiale sau de putinţă de a-şi câştiga existenţa, el e capabil de-a falsifica totul: şi liste electorale, şi alegeri, şi forme parlamentare şi idei economice, şi ştiinţă, şi literatură. De aceea, nu ne mirăm dacă vedem acest proteu al unui universalism incapabil şi ambiţios, îmbrăcând toate formele posibile: miniştri, financiari, întreprinzători de lucrări publice, deputaţi (parlamentari n.n.), administratori, membri la primărie, soldaţi, actori, totul în fine… Aluatul din care se frământă guvernanţii noştri e acea categorie de fiinţe fără ştiinţă de carte şi consistenţă de caracter, acei proletari ai condeiului, dintre care mulţi abia ştiu scrie şi citi, acei paraziţi cărora nestabilitatea dezvoltării noastre interne, defectele instrucţiei publice şi golurile create în ramurile administraţiei publice, prin introducerea nesocotită a tuturor formelor civilizaţiei străine, le-au dat existenţă şi teren de înmulţire; aluatul e o populaţie flotantă a cărei patrie întâmplătoare e România, şi care, repetând fraze cosmopolite din gazete străine, susţine, cu o caracteristică lipsă de respect pentru tot ce e într-adevăr românesc, că aceste clişeuri stereotipe egalitare, liberschimbiste, liberale şi umanitare, acest bagaj al literaţilor lucrativi de mâna a treia, aceste sforăitoare nimicuri, sunt cultură naţională sau civilizaţie adevărată”. „Acei ce compun grosul acestei armate de flibustieri politici sunt bugetofagii, cumularzii, gheşeftarii de toată mâna, care, în schimbul foloaselor lor individuale, dau conducătorilor lor o supunere mai mult decât oarbă. Acei ce conduc nu sunt decât străini, străini prin origine, prin moravuri, prin educaţie – interesele străinilor dar, şi numai aceste interese, sunt dezideratul «patrioticului guvern» (persoanelor aflate la cârma ţării n.n.)”… „Pretutindeni, în administraţie, în finanţe, în universităţi, la Academie, în corpurile de selfgovernment, pe jeţurile de miniştri, nu întâlnim, în mare majoritate, decât, iarăşi şi iarăşi, acele fatale fizionomii nespecializate, aceeaşi protoplasmă de postulanţi, de reputaţii uzurpate, care se grămădeşte înainte în toate şi care tratează c-o egală suficienţă toate ramurile administraţiei publice”. Şi-aceasta, în timp ce „patru din cinci părţi ale poporului nostru, nu iau parte la viaţa publică, ale cărei sarcini le poartă, însă, mai greu decât oricine altul”, iar „miile de funcţii administrative şi sutele de funcţii judecătoreşti, sunt puse în mişcare într-un singur scop, pentru a le stoarce voturile”.
    „La noi mizeria e produsă, în mod artificial, prin introducerea unei organizaţii şi a unor legi străine, nepotrivite cu stadiul de dezvoltare economică a ţării, organizaţie care costă prea scump şi nu produce nimic”.
    „Există două naţiuni deosebite (distincte n.n.) în această ţară: una stoarsă şi sărăcită, de producători, alta îmbuibată, de miljocitori (spoliatori n.n.)”… „Averea se urcă (creşte n.n.) numai în oraşe şi, chiar şi aici, nu în populaţiunea română, ci în cea străină.  Nu se intervertesc factorii ecuaţiunii sociale, ci devin cu totul alţii. Avem a calcula astăzi cu factori care, înainte, în vechea noastră organizaţie lipseau cu totul, avem pe străin cu puterea strivitoare a capitalului bănesc, faţă cu românul care ameninţă a cădea în robia celui dintâi, a deveni o simplă unealtă pentru fructificarea capitalului lui”…„Rasa determinantă a sorţii acestei ţări nu mai este cea românească, ci străinii românizaţi - veneticii care-au obţinut cetăţenia română n.n. - de ieri-alaltăieri”, iar autoapărarea împotriva lor e „disproporţionat de grea, de vreme ce aceşti oameni au sprijin pe străini, pârghiile care-i ridică sunt aşezate în afară, pe când înlăuntru n-avem decât poporul nostru propriu, scăzând numeric şi fără o conştiinţă limpede de ceea ce trebuie să facă”.
    „Poporul a pierdut de mult încrederea că lucrurile se pot schimba în bine şi, cu acel fatalism al raselor nefericite, duce nepăsător greul unei vieţi fără bucurie şi fără tihnă”… „Cârciumile sunt localuri de îndobitocire şi de prostituţie sufletească”… Mai mult, „a fost natural ca, în urma acestei extenuaţiuni de putere, multe rele endemice, şi altele de caracter endemic, să se ivească şi să decimeze populaţiile. Astfel, rasa română scade şi străinii sporesc. Numărul infirmilor la recrutaţie a crescut an de an, ţara a fost bântuită de pelagră, de intoxicaţiune palustră, de anghină, vărsat, toate astea în urma influenţei pernicioase ce o exercită asupra sănătăţii mlaştinile, locuinţele insalubre şi neaerate, hrana neîndestulătoare şi munca excesivă”, „sărăcia şi urmările ei morale - adică asupra moralului precum şi asupra moralei n.n. -, decăderea vieţii de familie”… „Populaţia autohtonă scade şi sărăceşte; cărţi nu se citesc; pătura dominantă, superpusă rasei române, n-are nici sete de cunoştinţi, nici capacitate de a pricepe adevărul. Dacă acest sediment învaţă, o face de silă, gonind după o funcţie. Încolo leagă cartea de gard. Şi, pentru a avea o funcţie, trebuie să fii înrudit cu ei”… „Statul a devenit, din partea unei societăţi de esploatare, obiectul unei spoliaţiuni continue şi aceşti oameni nu urcă scările ierarhiei sociale prin muncă şi merit, ci prin abuzul culpabil al puterii politice, câştigate prin frustrarea statului cu sume însemnate. Aceşti dezmoşteniţi, departe de-a-şi câştiga o moştenire proprie pe Pământ pe singura cale a muncii onorabile, fură moştenirea altora, alterează mersul natural al societăţii, se substituie, prin vicleşug şi apucături, meritului adevărat al muncii adevărate, sunt o reeditare, în formă politică, a hoţilor de codru, instituind codri guvernamentali şi parlamentari”… „Clasa de mijloc a devenit un adevărat proletariat de postulanţi care primejduieşte existenţa ţării; şi în care guvernele străine, care au interese în Orient, vor găsi, totdeauna, un manipul gata de a se pune la dispoziţia lor”.
    „Faţă c-o asemenea privelişte, în care virtutea se consideră, de unii, ca o nerozie, se taxează, de alţii, ca o crimă, în care inteligenţa şi ştiinţa, privite ca lucruri de prisos, sunt expuse invidiei nulităţilor şi batjocurii caracterelor uşoare, în care cuminţie se numeşte arta de-a parveni sau de-a trăi, fără compensaţie, din munca altora, spiritul cel mai onest ajunge la momentul fatal, de cumpănă, în care înclină a crede că, în asemenea vreme şi-n aşa generaţie, însuşirile rele ale oamenilor sunt titluri de recomandaţie”… Astfel, „trădătorul numindu-se geniu, plagiatorul erou, pungaşul mare financiar, panglicarul om politic, cămătarul negustor, speculantul de idei om cu principii şi speculanta de sineşi femeie onestă, judecata poporului nostru s-a falsificat din ce în ce şi, la formarea sferelor sale ideale, el a pierdut pretutindenea punctul de plecare sănătos”, „că fiecărui drept îi corespunde o datorie” şi că „secretul vieţii lungi a unui stat este păstrarea ierarhiei meritului”… „Acela ce cutează a se revolta faţă cu această stare de lucruri, acela care îndrăzneşte să arate că formele poleite învelesc un trup putred, că «progresul» nostru ne duce la pierzare, că elementele sănătoase trebuie să se conjure şi să facă o luptă supremă pentru mântuirea acestei ţări este denunţat (prezentat n.n.) opiniei publice de către negustorii de principii liberal-umanitare ca barbar, ca antinaţional, ca reacţionar”.
    „Răul esenţial care ameninţă vitalitatea poporului nostru este demagogia”, căci „demagogii neştiind nimic, neavând nimic, vor să se ridice deasupra tuturor şi să trăiască din obolul nemeritat al săracului. Ei se întemeiază pe nevoile – din nefericire veşnice – şi pe lesnea crezare a mulţimii; şi, fiindcă, în genere, sunt înzestraţi în loc de minte cu vicleşug numai, stăpânirea lor înseamnă domnia brutalităţii, a viciilor şi a uşurinţei”…„Meşteşugul absolutismului demagogic constă în regula(;) de a păstra aparenţele, dar de-a călca cuprinsul, de-a păzi litera, dar de-a ocoli spiritul Constituţiei”… „De câte ori vom deschide istoria, vom vedea că statele scad şi mor prin demagogie, sau prin despotism”…„În teorie nimic mai frumos decât sufrajul universal, dar, în practică, nu este decât opresiunea mulţimei, a ignoranţei, a pasiunilor măgulite şi linguşite de demagogi. Când ştie cineva că toată civilizaţia şi cultura omenească e neapărat (e, din păcate, n.n.) mărginită la cercurile acelea care au îndestul timp şi destulă neatârnare pentru a le învăţa şi pricepe, când ştie că nimicind capul unui învăţat ai nimicit învăţătura lui, care era poate rezultatul unei dezvoltări de sute de ani, când ştie apoi că nulitatea demagogică nu suferă nici un merit adevărat lângă sine şi că, ea şi cu semenii ei, voieşte a fi tot, atuncea vede lesne că radicalismul şi demagogia, sub scutul sufrajului universal şi al principiilor liberale – de care ştiu a se servi cu mare succes, mulţumită credulităţii maselor şi slăbiciunii sau sentimentalismului oamenilor luminaţi – demagogii conduc lumea la distrugerea civilizaţiunii, la haos”… „Cum se-aseamănă demagogia pretutindenea! Pe când statele liberale (statele netotalitare n.n.) în care nu domneşte platitudinea uliţei se diversifică după geniul lor naţional, după instinctele înnăscute, ajungând, pe rând, unul la glorie militară, altul la înflorire în ştiinţe şi arte, un al treilea la dominaţiunea mărilor prin comerţ şi industrie; demagogia, stearpă ca idee, improductivă, lipsită de simţ istoric, ameninţă a aduce, până şi statele cele mai fericite prin inteligenţa şi iubirea de muncă a poporului lor, la o platitudine, la o vânătoare de posturi, o meschinărie personală care ascunde în sine decadenţa şi descompunerea”.
    „Eşti «patriot» de meserie, postulant, consumi numai, te bucuri de partea cu soare a vieţii, adăpostit de eterna lesniciune de a îmbăta o naţie, parte incultă, parte pe jumătate cultă, cu vorbe late şi cu apă rece”… „Din momentul în care luptele de partid au degenerat în România în lupta pentru existenţa zilnică, din momentul în care mii de interese private sunt legate de finanţe sau de căderea unui partid, nu mai poate fi vorba de neatârnarea politică a diferitelor grupuri care-şi dispută puterea statului. Din momentul în care interesul material de-a ajunge la putere precumpăneşte, o spunem cu părere de rău: lupta egală (votul universal n.n.), în ţară şi în Parlament, nu mai e decât manipulul unor ambiţii personale, al unor apetituri, pe cât de nesăţioase, pe atât de vrednice de condamnat”… „Sistemul demagogic, care din politică face o speculă, din sufragiul claselor amăgite o scară de înaintare în economia, nu politică, ci privată, a membrilor societăţii de exploataţie”, „mănâncă venitul ţării, mănâncă pe datorie pâinea a trei generaţiuni viitoare, căci tot luxul ce-l face azi, mâine va fi mizerie. Deficit lângă deficit, împrumut lângă împrumut, datorie lângă datorie, până ce finanţele României nu vor fi, curând, decât, o gaură mare”. Iar „poporul, mânat la alegeri de baioneta civico-electorală, suportă plebea aceasta, fără a pricepe. Încurcat în paragrafi şi articoli traduşi din franţuzeşte, nemaiştiind a distinge alb de negru şi adevăr de minciună, cu mintea uimită de fraze fără cuprins, de un întreg lexicon de termeni care n-au nici o realitate îndărătul lor, e pe punctul de a-şi pierde până şi limba şi bunul simţ, vestit odinioară”… „Toate puterile sufleteşti ale generaţiunii sunt absorbite de lupte de partide şi, la rândul lor, toate partidele nu sunt decât de amploaiaţi, după chiverniseală (foloase necuvenite n.n.) e deviza tuturor partidelor, a tuturor purtătorilor de stindard cum s-ar zice – căci, la urma urmelor, fiecare e în stare să moară pentru stindard şi pentru…chiverniseală”…Căci, „poate să fie un partid demagogic altceva decât esploatatorul intereselor publice? Mulţimea asta de oameni fără învăţătură, care şi-a făcut din politică o speculă, poate ea să trateze negoţul ei cu fraze, altfel decât oricare precupeţ?”
    „Pentru cel ce înţelege, un ţânţar sună ca o trâmbiţă, iar pentru cel ce nu înţelege, tobele şi surlele sunt în zadar; şi, în orice caz, lumina nu se aprinde decât pentru cei ce văd, nu pentru orbi”… „Trebuie ca, cu toţii, să ne dăm seama de cauzele ce turbură societatea, de elementele ce impiedică redobândirea echilibrului pierdut, şi să le combatem cu curaj şi stăruinţă: Dintr-un principiu tutelar, principiul egalităţii înaintea legii, s-a făcut o armă de război între clase; toate condiţiunile sociale s-au surpat şi s-au amestecat într-un fel de promiscuitate; spiritul public a luat o direcţiune foarte periculoasă; tradiţiunile ţării s-au uitat cu totul; o clasă nouă, guvernantă, s-a ridicat, fără tradiţiuni şi fără autoritate, încât ţara cea mare, temeiul şi baza naţionalităţii noastre, nu-şi găseşte conştiinţa raporturilor politice cu cei ce o guvernează; drepturile politice au devenit un instrument de ambiţiune, de îndestulare a intereselor particulare; în locul sentimentului public dezinteresat avem pasiuni politice, în loc de opiniuni avem rivalităţi de ambiţii; toleranţa pentru toate interesele cele mai vulgare şi cele mai de jos este morala ce distinge astăzi lumea politică de la noi”; „atât trebuinţele statului cât şi ale particularilor - ale plebei de sus cum zicem noi - sunt cu mult mai mari decât veniturile lor; balanţa comercială - fără importanţă pentru o ţară industrială, dar importantă pentru una agricolă - ne este defavorabilă”.   
„Tinereţea unei rase nu atârnă de secolii pe care i-a trăit pe Pământ. Orice popor care n-a ajuns, încă, la o deplină dezvoltare, care n-a trecut încă prin corupţia şi mizeriile ce le aduce cu sine o civilizaţie înaltă, dar în decadenţă, e un popor tânăr. La popoarele tinere se va constata un fel de identitate organică: craniile sunt cu totul asemănătoare în privinţa formaţiunii şi mărimii, statura este cam aceeaşi, precum un stejar nu este decât reproducţiunea unui alt stejar. Din această asemănare de formaţiune rezultă o mare asemănare de aptitudini şi înclinări, care se manifestă în caracterul unitar al naţionalităţii. Din asemănarea de aptitudini rezultă o extremă putere şi energie vitală a colectivităţii. În acest stadiu de dezvoltare, al nediversificării, omul face atât de mult parte din totalitate, încât nu el, ci abia totalitatea formează un singur individ. O încrucişare cu o altă rasă, asemenea tânără, dă un rezultat nou, în care aptitudinile amundurora se împreună într-o formă nouă, vitală. Amestecul, însă, dintre o rasă îmbătrânită şi una tânără dă aceleaşi rezultate pe care le dă căsătoria între moşnegi şi femei tinere: copii închirciţi, mărginiţi, predispuşi spre morbiditate. Iar ceea ce este fizic adevărat e [şi] intelectual şi moraliceşte adevărat. Spiritele sunt morbide: de-acolo substituţia a orice activitate intelectuală adevărată prin viclenie, tertip şi minciună”.
„Elemente străine, îmbătrânite şi sterpe, s-au amestecat în poporul nostru şi joacă comedia patriotismului şi a naţionalismului. Neavând tradiţii, patrie hotărâtă ori naţionalitate hotărâtă, au pus, totuşi, mâna pe statul român. Conştiinţa că ele sunt deosebite de neamul românesc nu le-a dispărut încă – ele se privesc ca o oaste biruitoare într-o ţară vrăjmaşe. De-aceea nu-i de mirare că întreaga noastră dezvoltare mai nouă, n-a avut în vedere conservarea naţionalităţii, ci realizarea unei serii de idei liberale şi egalitare cosmopolite. A fost o fineţe extraordinară de-a debita esenţa cosmopolitismului sub forma naţionalităţii  şi de-a face să treacă toate elementele sănătoase şi istorice ale trecutului sub acest jug caudin. Odată egalitarismul cosmopolit introdus în legile politice ale ţării, orice patriot improvizat şi de provenienţă îndoioasă a voit [şi a putut] să stea alături (să aibă aceleaşi drepturi n.n.) cu aceia pe care trecutul lor îi lega, cu sute de rădăcini, de ţară şi popor. Dar aceşti oameni noi, aceşti «patrioţi», căutau numai foloasele influenţei politice, nu datoriile. Din cauza acestor elemente, care formează plebea de sus, elementele autohtone ale ţării dau repede îndărat în privire morală şi în privire materială”… „Străini superpuşi fără nici un cuvânt (superpuşi ilegitim n.n.) naţiei româneşti, o exploatează cu neomenie, ca orice străin fără păs de ţară şi popor”, de-„am ajuns, într-adevăr, în această Americă dunăreană, ca tocmai românii să fie trataţi ca străini, să se simtă străini în ţara lor proprie”… „Acest spectacol al exclusivei (al integralei n.n.) stăpâniri a unei rase şi decăzute şi abia imigrate asupra unui popor istoric şi autohton e o adevărată anomalie, căreia poporul istoric ar trebui să-i puie capăt, dacă ţine la demnitatea şi la onoarea lui”… „Nu e indiferent ce elemente determină soarta unui popor. Predispoziţii şi aptitudini moştenite, virtuţi şi slăbiciuni moştenite, calităţi sau defecte intelectuale şi morale, dau domniei unui element etnic alt caracter decât domniei altui element. Demagogia la noi însemnează ura înrădăcinată a veneticului fără tradiţii, fără patrie, fără trecut, în contra celor ce au o tradiţie hotărâtă, un trecut hotărât”.
     „A fi bun român nu e un merit, nu e o calitate ori un monopol special, ci o datorie pentru orice cetăţean al acestui stat, ba chiar pentru orice locuitor al acestui pământ (România n.n.), care este moştenirea, în exclusivitate şi istorică, a neamului românesc. Acesta este un lucru care se înţelege de la sine”.
    „Ceea ce voiesc românii să aibă e libertatea spiritului şi conştiinţei lor în deplinul înţeles al cuvântului. Şi fiindcă spirit şi limbă sunt aproape identice, iar limba şi naţionalitatea asemenea, se vede uşor că românul se vrea pe sine, îşi vrea naţionalitatea, dar o vrea pe deplin”.
    „Nu voim să trăim într-un stat poliglot, unde aşa-numita patrie e deasupra naţionalităţii. Amundouă nu sunt decât două cuvinte pentru aceeaşi noţiune, şi iubirea de patrie e una cu iubirea naţionalităţii. Singura raţiune de a fi a acestui stat, pentru noi, este naţionalitatea lui românească. Dacă e vorba ca acest stat să înceteze de-a fi românesc, atunci o spunem drept că ne e cumplit de indiferentă soarta pământului lui”.
    „Nu oprim pe nimenea nici de a fi, nici de a se simţi român. „Ceea ce contestăm, însă, e posibilitatea multora dintre aceştia de a deveni români, deocamdată. Aceasta e opera secolelor. Până ce însă vor fi cum sunt: până ce vor avea instincte de pungăşie şi cocoterie nu merită a determina viaţa publică a unui popor istoric. Să se moralizeze mai întâi, să-nveţe carte, să-nveţe a iubi adevărul pentru el însuşi şi munca pentru ea însăşi, să devie sinceri, oneşti, cum e neamul românesc, să piarză tertipurile, viclenia şi istericalele fanariote, şi-atunci vor putea fi români adevăraţi. Pân-atunci ne e scârbă de ei, ne e ruşine c-au uzurpat numele etnic al rasei noastre, a unei rase oneste şi iubitoare de adevăr, care-a putut fi amăgită, un moment, de asemenea panglicari, căci şi omul cel mai cuminte poate fi amăgit o dată”.
    „Voim şi sperăm o reacţie socială şi economică determinată de rămăşiţele puterilor vii ale poporului, care, dacă nu e preursit să piară, trebuie să-şi vină în fire şi să vadă unde l-a dus direcţia liberală. Prin reacţie nu înţelegem o întoarcere la un sistem feudal, ce nici n-a existat cândva în ţara noastră, ci o mişcare de îndreptare a vieţii noastre publice, o mişcare al cărei punct de vedere să fie ideea de stat şi de naţionalitate, sacrificate până astăzi, sistematic, principiilor abstracte de liberalism american şi de umanitarism cosmopolit. O asemenea mişcare ar pune stavile speculei de principii liberale şi umanitare, ar descărca bugetul statului de cifrele enorme ale sinecurilor «patriotice» şi ar condamna, astfel, pe mulţi «patrioţi» subliniaţi (marcanţi n.n.) la o muncă onestă dar grea; ar apăra treptele înalte ale vieţii publice de năvala nulităţilor netrebnice şi triviale, garantând meritului adevărat vaza ce i se cuvine; ar tinde la restabilirea respectului şi autorităţii şi ar da, astfel, guvernului mijloacele, şi morale şi economice, pentru a cârmui bine dezvoltarea normală a puterilor acestui popor. Nu e dar vorba de reacţiune prin răsturnare, ci prin înlăturarea elementelor bolnave şi străine din viaţa noastră publică de către elementele sănătoase coalizate”.
    „Mizeria materială şi morală a populaţiei, destrăbălarea administraţiei, risipa banului public, cumulul, corupţia electorală, toate acestea n-au a face, la drept vorbind, cu cutări sau cutări principii de guvernământ. Oricare ar fi guvernul şi oricare vederile sale supreme, corupţia şi malonestitatea trebuie să lipsească din viaţa publică; oricare ar fi, pe de altă parte, religia politică a unui guvern, ea nu-i dă drept de-a se servi de nulitaţi venale, de oameni de nimic, pentru a guverna”.
„Administraţiunea unei ţări formează un tot nedivizibil; diferitele ei ramure fac parte din aceeaşi sistemă şi sunt neapărate una alteia, tocmai după cum o bucată a unei maşine este neapărată fiecăreia dintre celelate şi mecanismului întreg. Când o bucată a mecanismului merge rău, toată sistema din care face parte suferă”… „A administra înseamnă a privi bunăstarea populaţiunii ca pe un lucru încredinţat înţelepciunii şi vegherii tale. Să gândeşti pentru cel ce nu gândeşte, să pui în cumpănă dările, să le deschizi oamenilor ochii”.
    „Sperăm că Providenţa ne va scuti de-a revedea, în viitoarele Adunări, o seamă măcar din acele fizionomii a căror pecete e o neştearsă, înrădăcinată banalitate; sperăm că alegătorii îşi vor fi deschis ochii şi nu vor mai trimite în Adunări naturi despre care nimeni în lume nu poate şti cu ce trăiesc de pe o zi pe alta, nici palavragii care pierd vremea Adunărilor cu discursuri nesărate, dezgustătoare prin lipsa lor de cel mai comun bun simţ”… „Trebuie odată ca poporul românesc să-nţeleagă cum că, totdeauna, omul ce are ceva, omul care are ce pierde, fie nume istoric, fie avere (muncită, în mod cinstit, de către el însuşi  n.n.), fie razimul moral al unei mari inteligenţe sau a unei mari culturi, numai acela cumpăneşte [drept] când face legi, judecă cu precauţiune (cu nepărtinire n.n.) şi nu are interes de a sta neapărat la putere, numai şi numai pentru a se hrăni din buget”.
    „Natura poporului, instinctele şi înclinările lui moştenite, geniul lui, care adesea, neconştiut, urmăreşte o idee pe când ţese la războiul vremii, aceste să fie determinante în viaţa unui stat, nu maimuţarea legilor şi obiceielor străine”… „Legile(;) ar trebui să fie, dacă nu codificarea datinei juridice, cel puţin dictate şi născute din necesităţi reale, imperios cerute de spiritul de echitate al poporului; nu reforme introduse în mod clandestin, necerute de nimenea sau vulgarizate ca o marfă nouă sau ca un nou spectacol(;)”.
    „Toate dispoziţiile câte ating viaţa juridică şi economică a naţiei trebuie să rezulte, înainte de toate, din suprema lege a conservării naţionalităţii, cu orice mijloc şi pe orice cale, chiar dacă mijlocul şi calea n-ar fi conforme cu civilizaţia şi umanitarismul care azi formează masca şi pretextul cu care Apusul se luptă cu toate civilizaţiile rămase îndărăt sau eterogene”.
    „Înmulţirea claselor consumatoare şi scăderea claselor productive, iată răul organic, în contra căruia o organizare bună trebuie să găsească remedii”… „Prin legi practice trebuie să [li] se creeze oamenilor condiţiile unei munci cu spor şi putere de înflorire”.
      „Avem nevoie, mai întâi de toate, de-a urâ (de-a combate n.n.) neadevărul, ignoranţa lustruită, cupiditatea demagogilor, suficienţa nulităţilor”, căci „e clar că un stat care cheltuieşte pentru pretinse necesităţi politice mai mult decât poate suporta producţia poporului va ajunge, pas cu pas, la sărăcie, pospăită cu vorbe, dar din ce în ce mai simţitoare prin trebuinţele miilor de indivizi pe care un sistem fals i-a ridicat, prefăcându-i în exploatatori ai averii publice”; precum şi că „sărăcia e un izvor de rele fizice şi morale, care, la rândul lor, sunt cauze ale decadenţei economice”.
    Iar întrucât, „nicicând, un sistem de guvernământ demagogic, bazat pe instinctele rele ale unei plebe de parveniţi, de dorinţa lor de câştig, de alergarea lor după funcţii şi onoruri, pe excluderea meritului, nu se va putea împăca cu sistemul contrariu, al unei organizări bazate pe armonia intereselor claselor pozitive ale societăţii, pe înaintarea lină, dar sigură, a meritului, pe dezvoltarea normală şi gradată”: „dorim să avem un guvern serios şi o Cameră serioasă, oricare ar fi elementele din care ar fi compuse”… „Pentru înaintarea în viaţa politică să se ceară sau o mare inteligenţă sau un mare caracter”, „căci putrejunea moravurilor private, produsă prin declasarea generală, îşi are reversul în putrejunea şi libertinajul moravurilor publice; şi într-o ţară de oameni declasaţi, moraliceşte căzuţi, statul nu poate fi decât icoana lor: el nu va fi un sanctuar, ci un lenociniu”.
    „Ceea ce se pretinde, de la o profesie de credinţe politice (de la cei care fac politică militantă n.n) este, desigur, cu precădere, ca ea să corespundă cu simţămintele şi aspiraţiile politice ale ţării şi să fie adaptată instituţiunilor ei. Căci, un principiu absolut, netăgăduit de nici un om cu bun simţ, este că o stare de lucruri rezultă în mod strict cauzal dintr-o altă stare de lucruri premergătoare şi, fiindcă atât în lumea fizică, cât şi în cea morală, întâmplarea nu este nimic altceva decât o legătură cauzală nedescoperită încă, tot astfel, aspiraţiunile şi sentimentele sunt rezultatul neînlăturat al unei dezvoltări anterioare a spiritului public, dezvoltare ce nu se poate nici tăgădui, nici înlătura”… „Pentru a conduce un popor şi economia lui, trebuie o judecată sănătoasă, cunoaşterea dreptei proporţii între mijloacele întrebuinţate şi scopul dorit; şi, oricare ar fi scopurile urmărite de clasa cultă (de clasa conducătoare în stat n.n.) a unui (a oricărui n.n.) popor, ele sunt rele şi de nimic dacă nu echivalează (dacă nu sunt cel puţin echivalente n.n.) cu sacrificiile aduse pentru realizarea lor”.
    „Nici s-a născut omul acela, nici se va naşte vreodată, care să afle un sistem de guvernământ absolut (completamente n.n.) bun, în stare să mulţumească pe toată lumea. Precum fiecare om are umbra sa şi defectele inerente calităţilor sale, tot astfel, fiece sistem politic are defectele acelea care sunt în mod fatal legate de calităţile sale. Arta omului de stat constă în aptitudinea de-a alege, într-o stare de lucruri dată, sistemul cel mai suportabil din toate, care să asigure un progres de-o jumătate de secol, sau de un secol (să-şi cristalizeze programe de guvernare realiste şi, totodată, pe termen lung n.n.)”. Pentru a i se facilita îndeplinirea acestei misiuni,  „ideal ar fi ca guvernul din ţară să se urce şi (dacă îşi îndeplineşte insuficient de riguros datoria n.n.) să cază prin opinia publică din ţară, fără amestecul elementului de fermentaţie străin”.
    Deşi bugetul trebuie degrevat, cât mai mult, de povara susţinerii  aparatului funcţionăresc hipertrofiat, „avem opinia că, la prima vedere şi pe dibuite e greu, de nu chiar imposibil, a deosebi sinecurile de posturile care îndeplinesc un serviciu real. Iluzia că cutări posturi ar fi de prisos se naşte din împrejurarea că oamenii însărcinaţi cu ele nu pricep nimic din ceea ce au să facă… Oare dacă subprefecţii ar şti a administra, ar fi ei de prisos? Căci administraţia cere cunoştinţe speciale de economie naţională, finanţe şi statistică, pe lângă cunoştinţa legilor ţării. Dar un subprefect care nu ştie importanţa unei date statistice: nu ştie să distingă o dare comunală ruinătoare de una productivă, nici o şosea de utilitate secundară de una de absolută trebuinţă – un subprefect care iroseşte în lucruri de prisos puterile vii ale poporului e de-a dreptul stricăcios”.
    „La comună şi la judeţ n-ar trebui să fie vorba de alegeri cu caracter politic. Din amestecul spiritului politic în aceste alegeri, unde cestiunea nu-i decât  de o bună administraţie şi gospodărire, rezultă că atâtea conştiinţe problematice, atâtea persoane uşurele şi incapabile sunt chemate a administra interese de milioane, a face şi a întrebuinţa împrumuturi pe socoteala contribuabililor, sporindu-le necontenit sarcinile deja destul de grele, şi a nu da acestor contribuabili, în schimbul sarcinilor, decât neglijenţă, insalubritate publică, lucrări de cârpeală sporadică în stradele din centru şi, din când în când, şi oarecari vexaţiuni. Este oare vorba când se fac alegeri comunale să se afirme principii politice, mai ales la noi în ţară, unde avem atâta lipsă de simţ pozitiv, de însuşiri utile, de inteligenţă şi onestitate administrativă? Între un primar inteligent, harnic şi onest şi un găgăuţă ori un claqueur politic cuvintele de coterie trebuie să determine preferinţa alegătorilor contribuabili? Noi ştim că şcoala ai cărei adepţi sunt astăzi la putere răspunde afirmativ la aceste întrebări. Pentru aceşti onorabili nu este nimic mai important decât căpătuirea înregimentaţilor partidului. La judeţ şi la comună sunt bani, gheşefturi şi putere; unde sunt toate acestea trebuie să fie date pe mâna «patrioţilor», cu al căror concurs se votează bugetele generale ale statului şi două-trei proiecte de legi organice într-o singură noapte sau un mare gheşeft, ca răscumpărarea Cernavodă-Chiustenge, într-un ceas. Interesele comunei însă, bine înţelese, trebui să importe (să intereseze n.n.) pe aceia care, nu din prisosul, ci din strictul lor necesar, contribuie la casa comunală (la bugetul local n.n.). Recomandăm prin urmare, cu tot din-adinsul, tuturor alegătorilor să meargă la alegerile comunale şi, cumpănindu-şi bine votul, să aleagă dintre candidaţi nu pe aceia ce nu li se prezintă cu alte titluri decât că stau la umbra bairacului liberal-naţional, ci pe aceia care le prezintă garanţii de capacitate şi onestitate administrativă”.
    „Dacă alegătorii nu se vor lăsa înecaţi de fraze      patriotico-reversibile (de fraze simulat patriotice n.n.) şi nu vor avea în vedere abstracţiuni gazetăreşti, atunci ţara va merge bine”. Şi, întrucât, „demosul este, adeseori, un suveran nestatornic, inesperient, lesne crezător; preocupaţiuni zilnice şi absorbirea vieţii lui într-un veşnic prezent, negândirea lui nici la trecut, nici la viitor, lesniciunea de a-i distrage atenţia prin serbări publice, prin întreprinderi hazardate, prin expediente factice, îl fac, adesea, impropriu de a gândi mai adânc asupra unei cestiuni de interes public, îl fac accesibil pentru fraza mare şi surd pentru adevăr; e bine ca ochi sobri, care disting măreţia înscenării de însuşi fondul piesei ce se joacă, să îi atragă atenţia asupra acestuia din urmă, pe când simţurile lui sunt uimite de partea decorativă a vieţii publice”: iată rolul unei clase de mijloc culte, prospere şi naţionale, care l-ar face să înţeleagă că „fără muncă şi fără capitalizarea ei, adică fără economie, nu există libertate. Celui care n-are nimic şi nu ştie să se apuce de nici un meşteşug (de nici o activitate n.n.) dă-i toate libertăţile posibile, tot rob e, robul nevoilor lui, robul celui dintâi care ţine o bucată de pâine în mână, căci e cu totul indiferent dacă închizi o pasăre în colivie sau dacă ai strâns, de pretutindeni, grăunţele din care ea se hrăneşte”.
    Iar politicienii, la rândul lor, să „capete convingerea că statul român, moştenit de la zeci de generaţii care au luptat şi suferit pentru existenţa lui (pentru ca el să poată exista n.n.), formează moştenirea altor zeci de generaţii viitoare şi nu e jucăria şi proprietatea, în exclusivitate, a generaţiei actuale”. Această conştientizare este imperios necesară, întrucât, „prin izolarea noastră între elemente radical străine, suntem poate singurul popor condamnat a nu face politică momentană, ci pe secole înainte”, mai ales în condiţiile în care, „toate puterile apusene ştiu că posedăm înlăuntrul nostru (în interiorul societăţii noastre n.n.) veninul descompunerii sociale, demagogia”, iar „politica străină, împreună cu străinii care ne guvernează, tind la substituirea elementului român prin scursuri din toate unghiurile lumii” …„Sărăcia pentru mase e cu mult mai deschisă corupţiunii decât averea”. „O serioasă turburare socialistă ameninţă Europa. Cetăţenii «liberi, independenţi şi înfrăţiţi» ai republicei universale, care sunt reprezentaţi [inclusiv prin] prin liberalism, încearcă a răsturna toate formaţiunile pozitive de stat. Atentate, scene de uliţă, turburări, încep a-şi arunca umbrele de pe acum. Cercul de oameni într-adevăr culţi e foarte mic. Împrejurul acestui cerc e unul mai mare, al publicului cult, care poate să priceapă şi să aprecieze cultura învăţaţilor, fără însă de-a produce ceva pe acest teren. Masa e sau incultă sau pe jumătate cultă, lesne crezătoare, vanitoasă şi lesne de amăgit. Oamenii cu cunoştinţe jumătăţite, semidocţi sau inculţi cu totul, caută a o asmuţi  asupra claselor superioare, a căror superioritate constă în naştere, avere sau ştiinţă. Cultura omenirii, adică grămădirea unui capital intelectual şi moral, nu seamănă cu grămădirea capitalurilor în bani. Victoria principiilor liberale-socialiste însemnează moartea oricărei culturi şi recăderea în vechea barbarie. Cultura oricărei naţii e-mpresurată de-o mulţime oarbă, gata de-a recădea, în orice moment în barbarie”. „În cursul întregii istorii a românilor putem vedea, la ivirea unor pericole mari, înveninându-se, şi mai mult, urile de partid, netoleranţa politică”. „Sentimentul istoric al naturii intrinseci a statului sau o mână de fier, din nefericire, lipsesc; aşa încât, departe de-a vedea existenţa statului asigurată prin cârma puternică şi prevăzătoare a tot ce poate produce naţia mai viguros, mai onest şi mai inteligent, suntem, din contră, avizaţi de-a aştepta siguranţa acestei existenţe de la mila sorţii, de la pomana împrejurărilor externe, care să postuleze fiinţa statului român ca pe un fel de necesitate internaţională. Cumcă acea necesitate internaţională n-are nevoie de-a ţine seama de sentimentele noastre intime, de existenţa rasei latine, ci numai de existenţa unui petec de pământ cvasineutru lângă Dunăre, ne-a dovedit-o cu prisos Congresul (de la Berlin n.n.). Ce-i pasă Congresului că se răpeşte o parte din patria străveche a neamului românesc ca atare? Ce li-i lor de Hecuba? Ce-i pasă cine va locui pe pământul românesc? Materialul de oameni îi e indiferent, cestiunea europeană e ca să existe o fâşie de pământ între Rusia, Austria şi noile formaţiuni ale fostei Turcii, încolo lucrul le e totuna”. „Istoria îşi are logica ei proprie: nici un neam nu e condamnat de a suporta, în veci, un regim vitreg, corupt şi mincinos. Ne temem că aproape e ziua în care simţul conservării fizice, revoltat de maltratările administrative şi fiscale şi de exploatarea excesivă din partea străinilor, va preface poporul nostru într-o unealtă lesne de mânuit în contra chiar a existenţei statului”…  
Prin urmare: atenţie!  „Greşalele în politică sunt crime; căci în urma lor suferă milioane de oameni nevinovaţi, se-mpiedică dezvoltarea unei ţări întregi şi se-mpiedică, pentru zeci de ani înainte, viitorul ei”. 

Va veni ziua în care şi pietrele vor vorbi adevărul, în care cartea faptelor petrecute va sta deschisă şi se va citi atât de lămurit, încât toată doctrina paralogismelor nu va fi în stare să-i întunece înţelesul.

Mihai Eminescu, «Românul» continuă şi acum…,Timpul, 2 noiembrie 1877, în Opere vol. X, Ediţie critică întemeiată de Perpessicius, Editura Academiei, Bucureşti, 1989, pag. 3

CÂT DE ”RETROGRAD”
ESTE
MIHAI EMINESCU?
       
7 răspunsuri unui procuror

(Textul integral al precizărilor pe care le-am făcut, asupra lucrării TESTAMENTUL POLITIC AL LUI MIHAI EMINESCU – Editura Cartea Universitară, Bucureşti, 2005 – în calitate de autor al ei, cu prilejul interviului pe care doamna Dr. Irina Airinei, redactor la Radio România Cultural, mi l-a luat în ziua de 9 august 2005)

REZUMATUL ÎNTREBĂRILOR

I.   
Eminescu autor de testament politic?      

II.   
Cine şi de ce ar avea interes să blocheze accesul publicului la scrierile politice ale lui Mihai Eminescu?
Conspiraţie mondială împotriva poporului român?      

III.   
De când este Mihai Eminescu Dumnezeu?      

IV.   
Naţiunea: realitate etnică, adică rasială?
Eminescu: marele luminător de conştiinţă hotărât de Dumnezeu pentru români?      

V.   
Eminescu: xenofob şi antisemit?      

VI.   
Sunteţi antisemit?       

VII.   
De ce marele geniu al scrisului, Eminescu, dacă  a vrut într-adevăr să lase posterităţii un testament, nu şi l-a redactat singur?

Care este testamentul politic eminescian?     

Stimaţi ascultători,
Desigur, nu e o bucurie, dar nici un secret pentru nimeni, că timpul pe care ni-l putem permite a-l petrece hoinărind prin librării este din ce în ce mai puţin.
Aşa se face că, atunci când reuşim să ne vedem ajunşi printre rafturile cu cărţi, primele, şi poate singurele, care ne stârnesc curiozitatea sunt cele cu titluri incitante şi coperte viu colorate.
O astfel de prezenţă editorială este şi «Testamentul politic al lui Mihai Eminescu», lucrare apărută în această primăvară la editura bucureşteană Cartea Universitară.

Îmi place să sper că dumneavoastră, trăind ca şi mine într-o ţară în care încă din primele clase de şcoală ni s-a vorbit mereu despre Eminescu doar ca despre un mare poet, nu mă veţi judeca prea aspru dacă vă mărturisesc şocul sufletesc pe care mi l-a provocat vederea acestei cărţi: Adică cum? Eminescu să se fi ocupat şi de politică? Şi încă nu oricum, ci  chiar pe tărâmul elaborărilor doctrinare? Poate fi cu putinţă aşa ceva? Şi, dac-o fi, atunci de ce nici unul din dascălii mei nu mi-a pomenit niciodată nimic despre asta?

Intrigată, am pus mâna pe telefon şi, după ce-am luat de la Informaţii numărul, am sunat la Cartea Universitară, rugându-i să-mi înlesnească un dialog cu autorul, domnul doctor în economie Radu Mihai Crişan, prezent astăzi, alături de mine, în studio.

Domnule Crişan, aţi auzit tot ceea ce am spus şi, cu siguranţă, intuiţi rugămintea mea… Aveţi cuvântul.


Mai întâi, vă mulţumesc pentru invitaţie şi vă mărturisesc că emoţia îmi gâtuie glasul.

În foarte puţine cuvinte spus, consider că lucrarea Testamentul politic al lui Mihai Eminescu:

este mesajul militant eminescian, alcătuit din înseşi cuvintele lui Mihai  Eminescu, aşa cum le-a încredinţat el eternităţii, prin scrisul său jurnalistic;

constituie, deopotrivă, atât o analiză lucidă a vieţii politice din România, cât şi o mărturisire de credinţă făcută de Mihai Eminescu neamului său;

dezvăluie, fără menajamente, bolile politice şi economice care macină organismul ţării şi formulează direcţii de acţiune realiste, menite să-l însănătoşească.

Rugându-vă să judecaţi dumneavoastră, permiteţi-mi să citez, la întâmplare, o singură frază:

„E clar că un stat care cheltuieşte pentru pretinse necesităţi politice mai mult decât poate suporta producţia poporului va ajunge, pas cu pas, la sărăcie, pospăită cu vorbe, dar din ce în ce mai simţitoare prin trebuinţele miilor de indivizi pe care un sistem fals i-a ridicat, prefăcându-i în exploatatori ai averii publice”, precum şi că, „sărăcia e un izvor de rele fizice şi morale, care, la rândul lor, sunt cauze ale decadenţei economice”.

I.Domnule Crişan, vă mărturisesc că, personal, despre Eminescu ştiam că a scris poezii şi nuvele. Chiar de pe băncile şcolii mi s-a întipărit permanent expresia POETUL Mihai Eminescu.
Atunci, de unde şi până unde îl scoateţi dumneavoastră autor de testament politic?

Stimată doamnă Airinei, găsesc nedumerirea dumneavoastră ca deplin justificată.
La rândul meu, până cu câţiva ani în urmă, nutream, victimă a unei propagande pe cât de abile, pe atât de interesate în falsificarea adevărului, aceeaşi convingere. Şi ca noi, atâţia şi atâţia alţi semeni.
Spre norocul meu însă, începând din 1998, pe măsură ce înaintam în cercetarea de doctorat, desluşeam, încet-încet, un cu totul alt Eminescu. Aşa se face că după contactul avut cu publicistica eminesciană, sunt ferm convins (şi argumentat convins) că personalitatea creatoare a lui Mihai Eminescu înseamnă, cu nimic mai prejos decât poetul: un economist profund şi un sociolog de fineţe, în simbioză deplină cu un geniu profetic şi cu un român autentic.
Şi cum fireşte, sociologicul şi economicul, în interdependenţa lor, determină politicul, iar acesta, la rândul său, le modelează pe amundouă, este de la sine înţeles că orice investigaţie a unei realităţi naţionale e, prin însăşi natura obiectului său, obligată să le integreze organic pe toate trei. Aşa a ajuns Eminescu gânditor politic. Şi-n treacăt fie spus, tot aşa a ajuns şi economistul căruia îi vorbiţi acum să se «vaccineze», dacă acceptaţi expresia neacademică, în sociologie şi în politică.  

II.Aţi folosit o expresie care mă intrigă: «propagandă abilă şi interesată în ascunderea adevărului despre Eminescu». Cine şi de ce consideraţi că ar avea interes să blocheze accesul publicului la scrierile, fie ele chiar politice, ale lui Mihai Eminescu?
Vă număraţi, cumva, printre adepţii teoriei omniprezentei conspiraţii mondiale împotriva poporului român?

Doamna Airinei, mai întâi, îngăduiţi-mi să fac o precizare legată de expresia pe care mi-o atribuiţi:
Am spus, propagandă «interesată în falsificarea», iar nicidecum doar în simpla ascundere a adevărului. Ceea ce este şi mai grav!
Explic. Şi îmbin totodată explicaţia cu răspunsul la cele două întrebări propriu-zise:
Îmi place să cred că nu sufăr nici de mania persecuţiei, şi că nici nu văd pretutindeni doar complotişti şi comploturi. Iar cuvintele dumneavoastră îmi dau sentimentul că sunteţi o persoană echilibrată, care gândeşte cu propriu-i cap şi are mult bun simţ.
Deschizând o lucrare de strategie a războiului, fie contemporană nouă, fie chiar scrisă în antichitate (cum ar fi bunăoară cea a lui Sun Tzu), vedem statuată ca esenţială pentru dobândirea victoriei, identificarea şi anihilarea centrului de greutate, mai ales moral-psihologic, al adversarului.

Ei bine, mai ales când e vorba de neamuri, acest centru este alcătuit, cu precădere, din valorile-simbol ale culturii naţionale, alături de tradiţii şi de credinţa religioasă.
Prin urmare, împotriva acestor elemente, agresorul duce, permanent, o luptă pe cât de perfidă, pe-atât de necruţătoare. Iar agresiunea, se înţelege de la sine, nu trebuie să fie neapărat nici declarată şi nici armată, ba chiar e mai eficientă cu cât victimele ei o conştientizează mai puţin… Deh…altfel le-ar putea încolţi în minte dorinţa să se apere… altfel agresorul ar putea suferi pierderi grele…

Şi-aşa stând lucrurile, când atât de frecvent, emisiuni televizate, producţii radiofonice, filme, articole de ziar, sau chiar persoane publice, se întrec în a împroşca cu noroi tot ceea ce este specific românesc, de ce n-am fi îndreptăţiti, noi românii, să ne-ntrebăm dacă nu cumva agresiunea împotriva neamului nostru este în plină desfăşurare?

Şi, mai departe, dacă Eminescu, aşa cum o serie de cercetători oneşti au demonstrat, reprezintă axa spiritului românesc, cum să interpretăm întemniţarea timp de zeci de ani a scrisului său doctrinar, inclusiv a unei considerabile părţi din opera poetică, la fondul de carte interzis de către o guvernare dovedit-deznaţionalizatoare. Sau cum să înţelegem mulţimea de blasfemii puse în circulaţie pe seama lui, neadevăruri care au otrăvit conştiinţele atâtor generaţii la rând?
Să ne mai mirăm oare că, majoritatea semenilor noştri, lipsiţi de lumina mărturisitoare a scrierilor economice, politice şi sociale eminesciene, îşi pierd busola autoapărării intereselor vitale, devenind prăzi uşoare şi profitabile pentru oricine se pricepe să le speculeze deruta? Ori că, şi mai rău, dând necondiţionată crezare calomniilor, ajung nu numai să se priveze de orice premisă măcar de a-şi recăpăta puterea combativă, dar încep să urască şi să desconsidere chiar izvorul de la care le-ar putea veni regenerarea?

III.Domnule Crişan, în opinia dumneavoastră, despre Eminescu s-au rostit «blasfemii». Acesta este, după câte ştiu, un termen care ţine de religie. Pot primi o astfel de etichetare doar invectivele grave aduse Divinităţii.
De când este Mihai Eminescu Dumnezeu?

Doamna Irina Airinei, admir sufletul dumneavoastră pios, care recunoaşte şi apără primatul incontestabil al Dumnezeirii.
Acestui suflet, ca şi sufletelor tuturor semenilor care ne aud, voiesc să le precizez, din capul locului că, prin ceea ce-am spus şi susţin cu toată tăria, nu intenţionez să contest câtuşi de puţin măreţia şi atotputernicia lui Dumnezeu. De crima spirituală a desconsiderării Domnului, dusă până la negarea existenţei Lui, s-a făcut, prea destul, vinovată Renaşterea. Iar crima respectivă a fost aşa de limpede demascată şi de un Eminescu, şi de-un Petre Ţuţea sau un Nae Ionescu, încât n-are nici un rost să insist asupra ei.
Vreau să subliniez însă altceva, anume că fiecărui neam, căci Dumnezeu le iubeşte pe fiecare deopotrivă, Divinitatea îi dăruieşte un mare luminător de conştiinţă, întrupat din carnea şi din sângele naţiunii în slujba căreia îi este hărăzit să-şi devoteze viaţa. Plămada lui înmănunchează, în chip organic, cele mai de seamă calităţi şi însuşiri ale etniei pe care o reprezintă. Asta îl face apt să se identifice cu sufletul neamului său şi să-şi poată îndeplini misiunea divină.
Iar întrucât, pentru naţiunea română, marele luminător de conştiinţă hotărât de Dumnezeu, avem toate temeiurile să fim încredinţaţi că este Eminescu, înseamnă că aceia care se străduiesc să-i întineze imaginea, aduc, prin acţiunea lor, ofensă lui Dumnezeu, adică blasfemează.

Şi-atunci, ca să exemplific, este sau nu este blasfem acţiunea de-a căuta să discreditezi un astfel de om, prezentându-l cu obstinaţie lumii drept «nebun», şi făcând, ca să-ţi iasă pasenţa, în mod deliberat, abstracţie de faptul (verificabil de altfel) că, în miile de pagini ale operei sale de-o viaţă nu există nici o contradicţie logică?; totul: publicistică, poezie, manuscrise, constituind un ansamblu organic şi armonios, de o coerenţă fără fisură…

IV.După cum cunoaşteţi, în România, discriminarea etnică este interzisă prin lege.
Atunci, dumneavoastră, ca cetăţean român, cu ce drept vă permiteţi să vă situaţi mai presus de lege, şi să definiţi naţiunea pe baza criteriului etnic, adică rasial?
Şi doi: ce vă face să fiţi atât de sigur că Eminescu ar fi «marele luminător de conştiinţă hotărât de Dumnezeu pentru români»?

Stimată doamnă, onoraţi radioascultători,

Într-adevăr în România discriminarea etnică este interzisă  prin lege.
Dar, tot în România, ca de altfel peste tot în lume, realitatea eredităţii este confirmată de ştiinţa geneticii.
Şi-atunci, când, pe de o parte, însăşi sociologia din mileniul INTERNET-ului atestă faptul că „apartenenţa etnică configurează identitatea persoanei”; ba mai mult chiar, că „orientează procesul cunoaşterii psihologice prin implicarea noţiunilor de etnotip şi conduită etnică”, iar pe de alta, în esenţă, rasa din biologie este sinonimul etniei din sociologie şi al naţiunii din politică, acuzaţia ce-mi aduceţi începe să se clatine serios.
Şi ca să vă convingeţi că este complet lipsită de fundament, vă rog, servindu-vă de discernământul pe care v-am mărturisit că vi-l admir, să-mi spuneţi în ce măsură a recunoaşte pur şi simplu existenţa ca atare a unei realităţi obiective (etnia română), este totuna cu a solicita să fie discriminată pozitiv, adică favorizată, în raport cu alte realităţi, la fel de obiective ca şi ea (etniile conlocuitoare).

Iar pentru că m-aţi provocat prevalându-vă de legile ţării, care, cum just spuneţi, sunt obligatorii pentru toţi cetăţenii ei, vă rog să cumpăniţi un pic declaraţiile făcute în presa centrală chiar la începutul acestei veri, de către un reprezentant al unei etnii conlocuitoare, potrivit căruia, membrii ei se consideră îndreptăţiţi la discriminare pozitivă faţă de elementul românesc, invocând o “privare de multe drepturi şi o robie, suferite amundouă din partea majoritarilor români”, dar fără să explice, totodată, de ce bunăoară, dacă erau într-adevăr atât de odios trataţi aici, nici vitregiţii nu făceau vreun demers să părăsească ţara, nici conaţionalii lor de peste hotare nu conteneau să imigreze în ea.

Şi, dacă tot veni vorba de reparaţii şi de favoruri, de ce, de pildă, ar fi oare etnicii români, sau chiar şi alţi cetăţeni ai ţării, neîndreptăţiţi să ceară statului român privilegiul de a fi discriminaţi pozitiv, drept compensaţie pentru valul de dispreţ pe care-l revarsă străinătatea asupra lor, urmare atitudinii nedemne manifestate curent peste graniţe de mulţi dintre membrii etniei revoltate? Etnie ce, culmea, în pofida notorietăţii prejudiciului pe care atitudinea în cauză îl provoacă României, beneficiază, după cum chiar ea recunoaşte public, atât legal cât şi efectiv, de privilegiul respectivei discriminări… Hm… O fi legalul întotdeauna şi legitim?
Şi, de ce dacă revoltaţii sunt atât de mult pătrunşi de spiritul dreptăţii, continuă dezinvolt să măsoare cu măsură dublă, prezentându-se în străinătate ca cetăţeni, dar solicitând în ţară tratament de etnici?
Iar ceea ce iarăşi găsesc a fi de o gravitate extremă este sinonimia pe care legislaţia ţării o face între cetăţenie şi naţionalitate, concepte care, de fapt, exprimă realităţi diferite:

cetăţenia: starea juridică a unui om de a fi supus al unui stat naţional;

naţionalitatea: apartenenţa prin naştere a unei persoane fizice la o anumită etnie.

Acesta este încă un motiv pentru care am rostit apăsat cuvântul «cetăţeni». Căci, atâta vreme cât, de pildă, pe fiecare paşaport, indiferent de etnia titularului său, va sta scris NaŢionalitatea: cetĂŢean romÂn, orice infracţiune de drept comun comisă peste graniţă de către persoane care fac parte din orice altceva numai din naţia română nu, va fi pusă de străinătate în seama neamului românesc, care nu a săvârşit-o… Mai mult, va fi exploatată duşmănos împotriva lui chiar înlăuntrul ţării, prin acţiunea dizolvantă a atâtor şi-atâtor organe de presă care, în relatarea evenimentelor, ignoră cu desăvârşire esenţiala diferenţă de care-am vorbit.

Referitor la cea de a doua dumneavoastră întrebare:
Dacă expresia folosită de mine «marele luminător de conştiinţă hotărât de Dumnezeu pentru naţiunea română», consideraţi că este inadecvată pentru Eminescu, vă rog să-mi sugeraţi dumneavoastră cum s-ar cuveni să calific un om care, în doar două vorbe spus:

este părintele ideologiei naţionale moderne în evoluţia noastră;

care dintre toate geniile neamului românesc rămâne şi azi singurul care a investigat toate domeniile de activitate fundamentale naţiunii şi a avansat soluţii pentru propăşirea lor;

şi care  şi-a întemeiat întregul sistem de gândire (străbătut de la un capăt la altul, ca de un fir roşu, de primatul adevărului şi al iubirii de neam) pe valorificarea organică a raporturilor dintre naţional şi universal, conţinutul său potenţând experienţa şi tradiţia românească, prin ceea ce le este compatibil şi le-ar putea fi folositor, din marele izvor de înţelepciune: omenirea.  

V.Spuneţi-mi vă rog, dumneavoastră susţineţi că nu sunteţi rasist.
Dar despre Eminescu ce părere aveţi în această privinţă? “Gurile rele” vorbesc mereu de xenofobia şi de antisemitismul lui… 

Doamna Airinei,

Mai întâi, ca să fim siguri că vorbim aceeaşi limbă, simt nevoia unor precizări terminologice.
Atât termenul «xenofobie», cât şi cel de «antisemitism» sunt actualmente folosiţi impropriu.
Înţelesul lor autentic este:

xenofobia: frică faţă de străini - înţeleşi ca persoane (inclusiv colective: neamuri)  -, iar nicidecum de ură împotriva lor. Obârşie: xeno – străin şi phobos – frică;

antisemitismul: aversiune faţă de semiţi – înţeleşi  tot ca persoane. Cuvântul «semiţi» desemnează toate cele mai bine de 20 de neamuri descendente ale patriarhului biblic Sem, care neamuri includ, ironia sorţii, şi pe arabi, dar şi pe evrei.

Spun «ironia sorţii» având în vedere adversitatea istorică reciprocă dintre evrei şi arabi, notorie de veacuri pe plan mondial.
Şi-atunci, mă cutremură următorul gând: să fie oare evreii cei mai crunţi antisemiţi?!

De aceea, pentru a putea să mă fac înţeles în societate, folosesc cei doi termeni în înţelesul lor consacrat, deşi este denaturat, dar, totodată, îmi iau îngăduinţa să sugerez ca forme, chiar dacă nu desăvârşite, oricum mai proprii:

pentru adversitatea contra străinilor ca persoane: «antixenie»;

iar pentru cea împotriva evreilor ca persoane: «antiiudaism».

Mai mult decât atât, nu văd deloc necesitatea utilizării unui termen distinct pentru aversiunea îndreptată contra evreilor, atâta vreme cât ei se află în raport de parte-întreg cu categoria străinilor, pentru resentimentele împotriva căreia există deja statuat un cuvânt.
Totodată, accentuez în mod deosebit, asupra distincţiei esenţiale existente între a urâ persoana în sine, ca fiinţă, şi a răspunde îndreptăţit, chiar cu indignare, acelor atitudini ale ei care îţi cauzează prejudicii. Mărturie că agresorii de rea credinţă cunosc perfect respectiva distincţie stă înverşunarea cu care aruncă asupra victimelor lor eticheta de reacţionari. Acest termen este şi el utilizat astăzi cu sens falsificat, lumea ajungând să-i considere, din oficiu, pe cei cărora le este aplicat, ca pe nişte ticăloşi. Autenticul său înţeles este însă cu totul altul: reacţiunea certifică o stare perfect normală, întemeiată pe înseşi legile fizicii. Amintiţi-vă elementarul principiu al acţiunii şi reacţiunii. Sesizaţi de îndată că reacţiune înseamnă reacţie, adică răspuns al unei entităţi la influenţa exercitată asupra sa de către o altă entitate. Dealtfel, biologii, şi nu numai ei, pot certifica oricând că reactivitatea este una dintre caracteristicile fundamentale ale oricărui organism viu şi sănătos. Diminuarea ei  este semn de boală, iar dispariţia ei atestă moartea… Fireşte însă, orice agresor preferă ca atacul să-i fie uşurat de inerţia victimei…       

În ceea ce-l priveşte pe Eminescu, consider, aşa cum am consemnat în lucrarea mamă a celei despre care discutăm acum (intitulată: Spre Eminescu. Răspuns românesc la ameninţările prezentului şi la provocările viitorului), că ambele acuzaţii ce i se aduc (adică atât cea de xenofobie, cât şi cea de antisemitism) sunt lipsite de legitimitate şi că provin, atunci când cei care le formulează sunt de bună credinţă, dintr-o părere lacunară şi/sau deformată asupra scrierilor eminesciene.

Aşa cum cercetători de variate specialităţi relevă cu prisosinţă în analizele lor, numele lui Mihai Eminescu a fost foarte mult legat de teoria păturii parazitare instalate la cârma ţării, interpretată injust ca atitudine xenofobă.
De fapt, folosind un stil polemic, violent şi plastic (căruia, fiind, mai întâi de toate, creator liric, i-a accentuat, în mod firesc, nota emoţională până la patetism), poetul nu ieşea din poziţiile sale economice.
Adversitatea sa declarată şi totală faţă de aceşti spoliatori, în majoritate  străini, n-a avut niciodată un suport etnic, ci economic şi social.
Nu prejudecăţi xenofobe şi nici vreun naţionalism retrograd l-au făcut să-i acuze de parazitism şi cosmopolitism, ci considerente de ordin economic, social şi naţional-patriotic; el ridicându-se, ori de câte ori i s-a ivit ocazia, împotriva comportamentului paraziţilor şi speculanţilor de orice etnie.
În materie de elemente străine, în raţionamentele sale accentul cădea pe contribuţia pe care acestea o aduceau sau nu la progresul ţării, iar nicidecum pe apartenenţa lor la o etnie sau alta.

Aşadar, munca împreună cu valorile ei economice şi morale constituie criteriul suprem prin prisma căruia şi-a elaborat el judecăţile.
Pornind de la necesitatea muncii, Mihai Eminescu ajunge chiar să formuleze o teorie socială a compensaţiei, stabilind drept obligaţie imperiosă, pentru toţi membrii societăţii (atât indivizi cât şi clase sociale), desfăşurarea, în schimbul posibilităţilor de trai pe care li le asigură societatea, a unei activităţi utile ei.
De aceea, verbul lui de foc îi critica pe toţi cei care nu depuneau o muncă socialmente-naţională productivă, care trăiau din speculă (în special cu băuturi spirtoase), care urmăreau să obţină strălucire şi averi făcând alpinism social pe umerii claselor pozitive.
Şi tot de-aceea, caracterul etic-justiţiar al  raporturilor sociale este constanta inexorabilă a întregii gândiri eminesciene.

VI.Domnule Crişan,  ştiţi la fel de bine ca şi mine că moda este asemeni unui magnet uriaş căruia, cu cât cauţi mai mult să i te împotriveşti, cu atât te atrage mai tare. Ştiţi, poate, de asemenea, adagiul practic că cea mai sigură cale de a scăpa de o tentaţie este satisfacerea ei.
Ei bine, fiindcă este şi la modă şi pentru că mă şi tentează, nu-mi pot opri întrebarea: Sunteţi antisemit?

Doamna Airinei, personal văd în modă ceva omenesc, şi în tentaţie, cu precădere, o vioiciune a spiritului feminin. Iar dumneavoastră cumulaţi ambele calităţi, sunteţi şi om şi femeie… N-am ce face… Vă răspund:

După părerea mea, nu sunt nici antisemit şi nici filosemit.

Sunt conştient că Mântuitorul Iisus s-a întrupat ca om în sânul poporului evreu, consider practice învăţămintele Vechiului Testament, admir profunzimea cugetării rabinice şi nu-i consider pe evrei ca sursă a tuturor relelor lumii.
Totodată, consider că adevărata lor misiune în lume este să ofere celorlalte etnii, ca model benefic pentru propăşirea fiecăreia dintre ele, tăria coeziunii iudaice.

Aminteam puţin mai devreme că soarta mi-a pus sub ochi o serie de materiale documentare.
De aceea, în spiritul fidelităţii faţă de obiectivitatea ştiinţifică, nu pot să fac abstracţie nici de faptul că în consistentul dicţionar de personalităţi evreieşti, scris numai de autori evrei, tradus în româneşte de un colectiv condus de o  evreică şi apărut în urmă cu patru ani la Editura Hasefer – oficial evreiască, Karl Marx este prezentat ca, «descendent (atât după mamă cât şi după tată) al unei lungi genealogii de rabini», iar o seamă dintre conducătorii la vârf ai loviturii de stat bolşevice şi, totodată, ai regimului comunist sovietic, sunt şi ei prezenţi.
De asemenea, în acelaşi spirit de onestitate ştiinţifică, promovat de altfel, cu multă elocinţă în toate luările de poziţie oficiale evreieşti, văzute, citite sau audiate de mine până azi, nu pot nesocoti nici elemente precum:

prezenţa în acelaşi dicţionar de personalităţi iudaice, a unei ample rubrici biografice dedicate bancherilor Rotschild;

sau includerea în prestigioasa lucrare Iluştri francmasoni (apărută în 1999 la Editura Nemira), atât a lui Hitler cât şi a lui Mussolini, în contextul în care analiza comparativă a celor două culegeri biografice, reliefează prezenţa, deloc rară, în lume, la nivelul conducerii francmasonice superioare, a unor proeminente personalităţi evreieşti.  

Prin urmare, la aflarea unor astfel de ştiri, este oare nejustificat din parte-mi, nu să contest, ci să manifest doar o circumspecţie metodică, descartiană dacă vreţi, asupra veridicităţii felului în care, manualele contemporane de istorie şi majoritatea mass-mediei oficiale, comentează, de exemplu, realităţi de răscruce ale istoriei universale, cum sunt al doilea război mondial, capitalismul şi comunismul?

VII.Domnule Radu Crişan,  pasionaţi amundoi de dialog, nici n-am băgat de seamă cum înaintează timpul. Mai dispunem doar de câteva minute.
Aşadar, mulţumindu-vă pentru participarea la emisiune, vă rog, lămuriţi-mă două lucruri:
primo: De ce marele geniu al scrisului, Eminescu, dacă a vrut într-adevăr să lase posterităţii un testament, nu şi l-a redactat singur, de-a ajuns acum necesar să i-l întocmiţi dumneavoastră;
secundo: Care este, până la urmă, “testamentul” politic eminescian?

Distinsă doamnă,

După cum recunoaşteţi dumneavoastră foarte just, Mihai Eminescu rămâne, fără îndoială, un mare geniu scriitoricesc.
Cu siguranţă, orice mesaj ideatic ar fi dorit să adreseze semenilor săi, el însuşi era cel mai în măsură să-l formuleze.

Eminescologi ale căror cercetări consacrate vieţii şi operei sale, le consider vrednice de toată atenţia,  ne dezvăluie faptul că strategia de creaţie pe termen lung a lui Eminescu era ca, mai întâi (adică în anii tensionaţi ai muncii de redactor) să-şi elaboreze întregul arsenal de idei, urmând ca, pe urmă, în partea a doua a vieţii (pe care şi-o dorea pe cât posibil mai tihnită), să-şi asambleze ideile, închegând astfel cel puţin câte un tratat ştiinţific în fiecare domeniu pe care l-a aprofundat.
Destinul însă, l-a împiedicat să-şi poată împlini a doua parte a visului; în schimb, ne-a făcut nouă favoarea să fim beneficiarii finalizării, pot spune depline, a celei dintâi.
Iniţial m-am străduit să înfăţişez icoana unitară a gândirii sale economice şi, cu vremea, avansând în lucru, am început să devin tot mai conştient de interdisciplinaritatea şi organicitatea întregii opere.
Identificând în arhitectonica acesteia, economicul ca bază de raţionare şi politicul ca loc geometric, am simţit că ar fi imoral din parte-mi să nu împărtăşesc semenilor această quintesenţă, sub formă de material unitar.
Aşa s-a născut, ca asamblare logică de idei citate, cartea despre care vorbim acum.

În privinţa răspunsului la cea de-a doua întrebare, pentru a mă încadra în puţinele clipe rămase, cu permisiunea dumneavoastră, voi citi micul text eminescian de pe prima copertă a cărţii:
„Nu voim să trăim într-un stat poliglot, unde aşa numita patrie este deasupra naţionalităţii.
Singura raţiune de a fi a acestui stat, pentru noi, este naţionalitatea lui românească. Dacă e vorba ca acest stat să înceteze de-a mai fi românesc, atunci o spunem drept că ne este cumplit de indiferentă soarta pământului lui.
Voim şi sperăm nu o întoarcere la un sistem feudal, ce nici n-a existat cândva în ţara noastră, ci o mişcare de îndreptare a vieţii noastre publice, o mişcare al cărei punct de vedere să fie ideea de stat şi de naţionalitate”.     

Vă mulţumesc la rândul meu.

Dacă tendenţele şi ideile noastre se pot numi reacţionare, epitet cu care ne gratifică adversarii noştri, această reacţiune noi n-o admitem decât în înţelesul ce i-l dă fisiologia, reacţiunea unui corp capabil de a redeveni sănătos contra influenţelor stricăcioase ale elementelor străine introduse înlăuntrul său.

Mihai Eminescu, Esprimată în termenii cei mai generali…, Timpul, 17 august 1879, în Opere, vol. X, Ediţie critică întemeiată de Perpessicius, Editura Academiei, Bucureşti, 1989  pag. 315

DA! SUNT REACŢIONAR!

Învierea Neamului întru Mihai Eminescu
 
(Răspunsul lui Mihai Eminescu la acuzaţia de reacţionarism – precum şi, totdeodată,
DOIMEA CEA DE O FIINŢĂ a testamentului politic eminescian)

Ţara nu mai poate merge cu această organizare favorabilă reputaţiilor uzurpate, fără de pericolul de-a înceta să fie ţară românească.
Reacţie ca încercare a unei reconstrucţiuni istorice anterioare fanariotismului, nu mai e cu putinţă în România şi nu suntem utopişti pentru a cere ceea ce n-ar fi cu putinţă nici pentru Dumnezeu din ceruri.
În ţara noastră e de ajuns dacă se asigură înaintarea meritului şi a muncii; e destul atâta, şi numai pentru atâta se cere reorganizarea socială.

„Reacţiune! Reacţiune! Iată cuvintele magice ce trebuie să ne spulbere în ochii ţării, iată acuzarea, pururi reînnoită”.
„Noi declarăm, şi aceasta din toată puterea convicţiunii noastre, că suntem liberali în toată puterea cuvântului şi în tot adevărul său.
Toate libertăţile înscrise în Constituţia noastră le iubim şi le sprijinim; departe de-a urmări răsturnarea lor, le-am apăra, din contra, împotriva acelor ce ar voi să se atingă de ele”.
    „Aceea ce nu voim(;) sunt(;) despotismul şi opresiunea prin mulţime, radicalismul şi demagogia.
    Este incapacitatea erijată în titlu de merit, prostia şi neştiinţa brevetate ca titluri de recomandare.
    Ceea ce combatem este(;) împresurarea atribuţiunilor reciproce ale puterilor statului precum sunt stabilite de Constituţie”.

    „Dacă acei care proclamă liberalismul lor au principii mai liberale decât aceste[a] atunci recunoaştem că suntem rămaşi înapoi, dar totodată mărturisim că, de câte ori se vor face încercări de a păşi peste limitele libertăţilor şi aşezămintelor constituţionale, noi ne vom face reacţionari, în adevăratul şi binefăcătorul înţeles al cuvântului”.
„Ceea ce se numeşte reacţiune în alte ţări e atât de departe de noi şi pentru că elementele unei reacţiuni lipsesc – din nefericire(;)”: „o nobilime ereditară şi istorică, bogată şi puternică prin maiorate, adică prin dreptul de moştenire al celui dintâi născut; o dinastie asemenea istorică, răsărită din acea nobilime şi identificându-se oarecum cu ea; în fine prerogative politice ereditare, de es[emplu] un Senat compus numai sau aproape [numai] din privilegiaţi. Această clasă privilegiată ar trebui să lupte sau pentru mănţinerea drepturilor ei faţă de tendinţele de uzurpaţiune fie din partea altor clase, fie din partea Coroanei (din partea şefului statului n.n.), sau ar trebui să tindă a recâştiga prerogative pierdute.
    Deie-ni-se voie a spune că toate aceste premise(;) nu există la noi.
Clasa privilegiată de mai nainte ajunsese un fel de nobilime de serviciu mai mult decât din naştere, iar despre ereditate nu era nici vorbă. Se-nţelege că existau familii influente şi bogate cari mănţineau un fel de ereditate de facto a prerogativelor în familie, dar acea ereditate nu exista de jure(;).
Cauza pentru care boierimea în ţările noastre n-a ajuns niciodată la acea formă strictă şi nestrămutată a instituţiei din alte ţări, a fost veşnica neaşezare a lucrurilor de la noi din ţară, veşnicele schimbări de domnie cari se făceau în urma influenţelor polone, ungare şi turceşti, căci câteştrei marile puteri vecine căutau să absoarbă pe socoteala lor patria noastră, iar aceasta căuta să pareze tendinţele lor prin alegerea unui Domn cât se poate de plăcut vecinului aceluia care pentru moment era mai puternic.
Nu tăgăduim că aceasta era o politică de slăbiciune, dar, bună-rea cum era, a prezervat ţara de lucrul cel mai rău din toate, de căderea pe mâini străine, şi tot politica aceasta a fost cauza neaşezării dinăuntru, cauza pentru care nu s-a cristalizat din fierberea vieţii istorice un miez statornic al unei nobilimi naţionale care să aibă voinţa şi puterea de-a rezista tuturor încercărilor necoapte şi costisitoare de înnoire şi de pospăială apuseană”.

    „Dacă a existat de facto o aristocraţie română întemeiată pe un drept public cert, ea a încetat de-a exista deodată cu anul 1700, deodată cu căderea domniei naţionale. Nici recunoaştem, nici putem recunoaşte epocii fanarioţilor dreptul suveran de-a conferi titluri şi demnităţi, precum nu le-am fi recunoscut-o turcilor, a[i] căror mandatari în ţară erau fanarioţii. De-aici se explică repedea cădere a prerogativelor politice în secolul nostru, pentru că asemenea prerogative trebuie să răsară dintr-un drept public determinat, iar acest drept public a murit la 1700 şi exercitarea lui din partea străinilor se considera ca o uzurpaţiune viciată până în sâmburul ei de ilegitimitate”.
„Azi(;) nu mai există nici boierie nici boieri. Precum nu se poate vorbi de monoteişti fără Dumnezeu, de şcoli fără dascăli şi fără elevi, tot aşa nu poate fi vorba de boieri fără instituţia militară-aristocratică a boieriei. Cu raţiunea ei de-a fi a trebuit să dispară”.
    Veneticii „nu erau români”. „Inima lor de străin, fără tradiţii hotărâte, fără patrie hotărâtă, fără naţionalitate hotărâtă, nu putea să sufere [pe] acei stejari de seculi, pe acei boieri mari, stâlpi ai ţării, cum se numeau, neîndoiţi de furtună cu toate vijeliile vremurilor, plecându-se uneori bătăilor neînduratului Dumnezeu, nefrângându-se niciodată! Aceasta este istoria fanarioţilor, a căror misiune era de-a dezrădăcina şi corumpe pe boieri”.

    „Pentru ca poporul să-şi fi păstrat puterea lui de reacţiune în contra epocei turpitudinilor s-ar fi căzut să nu avem epoca(;) fanarioţilor, (;)care(;) s-au îngrijit a stârpi din rădăcini sentimentul de demnitate naţională. Atunci s-a pregătit spiritul public de astăzi”.
    „Bietul Tudor şi cinstitele domnii de boieri mari care au urmat după el, reacţiunea contra fanarioţilor n-a durat decât 30-40 de ani, timp prea scurt pentru ca, prin părinteasca oblăduire, cum se zicea, şi prin bugetele cu baierele pungii legate cu şapte noduri, să poată îndrepta o ţară a cărei inimă era stricată. Fanarul de la noi a trebuit să renască mai puternic în vlăstarele rămase în pământul ţării(;). Strămoşii au mâncat aguridă şi nouă ni se strepezesc dinţii”.
    „America dunăreană(;) se mai numeşte încă în ironie România”.
„Câţiva franci şi câteva masalale împărţite la primărie vor produce oricând simpatiile necesare unui guvern(;) şi vor închide gura nemulţumiţilor”. Căci, truditorul: „întreaga organizaţie a Statului a îngrijit să n-aibă cu ce-şi ţinea zilele de azi pe mâine”.

    „Credem că ne putem dispensa(;) de venerabilele piei de viţel ale culturii întinse şi variate şi a ne mulţumi cu cunoştinţa de ţară şi oameni şi mai cu seamă cu acea calitate ce distinge pe omul de stat înaintea ambiţiosului şi a curtizanului: cu integritatea şi energia caracterului”.
„O minte clară şi o inimă dreaptă plătesc în viaţa unui popor mai mult decât o mie din frazele oratorice(;)”.

    „Mircea I a domnit de la 1387-1419, adică treizeci şi doi de ani”.
„Minunea consistă tocmai într-asta că, într-un timp în care Europa toată se bătea în capete, noi am avut norocirea de-a avea dup-olaltă, o dată în Muntenia pe-un Mircea, apoi în Moldova pe Ştefan cel Mare. Acest din urmă era fiul de suflet al lui Mircea; el copilărise la Curtea de Argeş şi la Târgovişte, el avea aceeaşi tendinţă de-a uni creştinătatea contra Semilunei; c-un cuvânt avea o idee superioară individualităţii sale”.
    „Tocmai documentele lui Vlad Dracul şi Vlad Ţepeş conţin numirea a mulţime de boieri, cu rangurile lor, pe când în documentele anterioare, ale lui Mircea, vedem vreo 5-6 nume de botez, neavând însemnată alăturea nici o demnitate la Curte, ba-n unele hrisoave nu figurează chiar nici un nume de boier. Se pare dar că demnităţile la Curte au luat naştere, după model bizantin, în urma morţii lui Mircea: Tocmai sub Vlad Dracul găsim logofeţi, spătari, stolnici, paharnici, comişi etc. Se-nţelege, Vodă trăise la Curtea polonă, la cea ungurească, la cea bizantină, la toate pe rând, pe când bătrânul Mircea nu fusese nicăieri din ţară afară decât o dată la Braşov, la încheierea unui tractat de alianţă cu regele Ungariei”.
„Veţi găsi între boierii lui Vlad Ţepeş pe-un Dragomir al lui Manea Udrişte, veţi găsi pe-un Vintilă Florescul, dar de Caradale (dar de venetici n.n.) nici urmă”.

    „De ambiţii sunt mişcate multe naturi superioare, de vânătoare a banului niciuna. E prea adevărat însă că pe ambiţioşi nu-i poţi întroluca aşa de lesne, nici-i poţi organiza atât de splendid precum Caradalele se organizează, la comandă, în societate de esploataţie. Ambiţiosul nu vrea să ia din totalitatea sudorii comune, din averea publică o parte fără nici o compensaţie, fără nici un contraserviciu, ca postulanţii şi cumularzii; ambiţiosul, din contra, e în credinţa fermă că serviciile pe cari le-ar da el naţiunii ar fi echivalente, ar întrece chiar cheltuiala comună. Eroare poate, dar o eroare cel puţin demnă de-un om. Voi nu aveţi onoarea de-a vă înşela, voi ştiţi foarte bine că serviciile ce le aduceţi societăţii nu fac doi bani, de vreme ce se soldează cu pagubă, şi cu toate acestea nu vi-i ruşine să vă creaţi pentru aceste pretinse servicii retribuţiuni nemaipomenit de mari. Tot ce luaţi voi în plus peste ceea ce fac în adevăr preţioasele voastre servicii se repărţeşte asupra locuitorilor Ţării, cu atâta se diminuează greutatea pâinii săracului şi de-aceea, în urma odioasei dominaţiuni a aşa-numitelor voastre principii, mizeria se urcă în oraşe şi la ţară, din cauză că pentru munca naţională ce vă întreţine nu restituiţi nici un echivalent”.
    De-aceea, „oricât de periculoase ar fi mişcările în adevăr politice, ele pot fi combătute cu succes, pe când ceea ce e mai greu de combătut sunt apetiturile radicale cari pretextează politica, apetituri cari contractează orice principiu şi orice atitudine, numai să fie satisfăcute”.

    „Ştie modernul Erodot câte familii erau sub Matei Basarab?
400.000, ceea ce corespunde c-o populaţie de 2 milioane şi mai bine. Bugetul ţării era de 700.000 de galbeni, ceea ce ar fi în moneta de azi 81/2 milioane de franci, sumă fabuloasă pentru timpul fanarioţilor; oştirea era de 100.000 până la 150.000 de oameni. Paul din Aleppo, martor ocular, spune că ţara e foarte des (foarte dens n.n.) populată, populaţiune imensă. De la două milioane populaţia scade sub fanarioţi la 175.000 suflete”.
    „Cauza căderii Domniei române(;) e că Dimitrie Cantemir a încheiat cu Petru cel Mare fatalul tratat de alianţă de la Lusk şi că spătarul Toma Cantacuzin, în contra voinţei Domnului său, a trecut cu călărimea în partea ruşilor, a împresurat Brăila, ce era cetate turcească, şi a luat-o cu asalt. Brâncoveanu, spăimântat de fapta lui Toma Cantacuzin, se retrage la Târgovişte şi se declară neutru. Petru cel Mare voieşte să spargă capul trimisului lui Vodă, lucru de care-l împiedică Cantemir.
    Nu tăgăduim complicitatea Cantacuzinilor la moartea tragică a Domnului, dar complicitatea boierilor în genere o negăm. Vodă era din nenorocire la Bucureşti, nu la Târgovişte. Un corp de armată turcesc stătea la Giurgiu, gata să treacă totul prin sabie. Mustafa Aga le declară boierilor că sunt responsabili pentru Brâncoveanu, iar pe negustori îi făcu responsabili pentru boieri.
    Cantacuzineştii şi-au expiat greu complicitatea lor. E adevărat că urmară pe tron pentru prea puţin timp, dar plătiră cu capetele ambiţia lor. De origine din Franţa, rămaşi în urma Cruciatelor în Constantinopol, unde-au ajuns la cele mai înalte demnităţi, reduşi sub turci la treapta de negustori, Cantacuzineştii au pribegit de timpuriu în România. Încuscrindu-se cu familia străveche a Basarabilor, au adus pieirea acesteia şi pieirea ţării”.

    „Şi oare nu înjosire este când mâinile unor nevrednici turbură până şi cenuşa unui sfânt cum era Matei Basarab?
    Cu ochii lui Paul din Aleppo îl vedem pe bătrânul Domn jucându-se cu copiii de pe stradă şi aruncându-le bani din balconul Curţii din Târgovişte, cu aceşti ochi îl vedem în sala cea mare a palatului, cu faţa bătrână descoperită şi cu ochii închişi, îmbrăcat în haine regale cu nasturi de aur şi blănite cu samur, iar de la cap până la picioare un giulgiu subţire de mătase albă c-o mare cruce de aur. Patriarhul Antiohiei – un arab – citea rugăciunile mortuare sub lumina făcliilor mari de ceară. Om care nu ştiuse altă limbă decât cea românească, om de-o nepilduită vitejie personală şi de-un nepilduit patriotism.
    Căci iată cuvintele iscălite, ba rostite poate de el:
        Se întâmplă de stătură mitropoliţi şi domnitori ţării oameni străini nouă, nu cu legea sfântă, ci cu neamul, cu limba şi cu năravele cele rele, adică greci; cari, după ce nu se îndurară nici se leneviră a pune jos obiceiurile cele bune, bătrâne ale ţării, pentru care stricăciune a obiceiurilor curând le fu a aduce şi ţara la risipire desăvârşită şi la pustiire… De care lucru bine venise vremea cuvântului lui David, sfânt proroc şi împărat, a-l zicere şi noi cu puţintel mai schimbându-l: Doamne, veniră străinii în moşia noastră şi-şi spurcară mâinile lor cu mite şi îndrăzniră vinde şi cârciumări sfintele taine şi a goni pe moşneni, şi în trudele şi ostenelele lor a băga pe străini”.

    „Dacă(;) vom fi sau nu siliţi a ne pronunţa într-un moment dat pentru sfera de putere a unuia dintre marii noştri vecini, iată o chestiune care se poate prezenta conştiinţei oricărui om politic şi, supusă o dată aparatului gândirii, se-nţelege că trebuie să culmineze sau într-o afirmare sau într-o negare sau, în fine, în renunţarea sceptică de a da de pe acum soluţiune unei cestiuni la care motivele pro şi contra şi-ar ţinea cumpăna.
    Dacă ne-am închipui naţiunea întreagă concentrată oarecum într-un singur om, într-o singură conştiinţă individuală, am vedea că în momentele actuale acea conştiinţă ar fi nedeterminată şi turbure.
    Să admitem bunăoară că azi ar trăi Mircea I, având asupra lui toată răspunderea situaţiei şi toată onoarea succesului, dacă succes ar fi, şi că ar fi a doua zi după fatala bătălie de la Nicopole: Domnul ar căuta calea grea şi spinoasă pentru a-şi mănţine neatârnarea ţării sale.
    Înghesuit între trei mari puteri contrarii ele-nde ele, Ungaria, Polonia şi Turcia, espus fără apărare veleităţilor de predominare a câtortrele, veleităţi nu numai nedrepte, dar escluzându-se una pe alta, am vedea pe Domn ţinând cu geloasă temere la o neatârnare atât de bântuită din toate părţile, l-am vedea urmând un sistem de şovăire propriu situaţiei precarie şi încercând să pară partizan a[l] câtortrei vecini în acelaşi timp, pentru a câştiga bunăvoinţa şi încrederea a tustrei. Acest sistem al contrapunerii reciproce şi al neutralizării celor trei rivali putea să prezerve până la un grad oarecare ţara de absorbirea de cătră unul din vecini, putea s-o ţină deasupra apei oarecum, ca să nu se scufunde, dar asupra Domnului arunca fără îndoială umbra unei politici de făţărnicie şi duplicitate şi-l espunea la smerire din partea aceluia dintre rivali care se simţea amăgit.
    Sarcina de-a reprezenta singur un popor întreg nu mai cade azi asupra nimănuia, nici măcar asupra Domnului (asupra şefului statului n.n.), de vreme ce răspunderea politicei esterioare li se cuvine asemenea consiliarilor după vremuri pe cari-i dă ruajul parlamentar. În parantez fie zis împrejurarea aceasta e un mare bine pentru timpul de faţă, căci generaţia actuală nu prea pare a cuprinde în nici o parte a ei acel metal rar din care natura se-ndură a turna uneori figuri ca aceea a lui Mircea I”.

    „Liberalismul de la noi însemnează astăzi domnia prin mase amăgite şi reamăgite, căci mundus vult decipi ergo decipiatur e parola de guvernământ(;). Lumea vrea să fie amăgită, s-o amăgim dar, îşi zic confraţii şi au pentru aceasta o magazie cu fraze cari de cari mai ieftine”.
    „Ţara are nevoie de reînvierea tuturor instinctelor ei morale”.
    „Puţin ne ajută bunul moral al neatârnării naţionale când pseudoromânii noştri opun piedici(;) esenţiale dezvoltării poporului nostru(;)”. „Între aceste mii de oameni cari n-au nimic, n-au învăţat nimic, nu muncesc nimic şi cari cu toate acestea vor să trăiască bine şi de-a gata s-a(;) stabilit o adevărată conspiraţie pentru a zădărnici orice progres real al poporului. O(;) conspiraţie tăcută, dar puternică şi solidară”.
    Iar pentru a exploata Statul român, „tagmele de «patrioţi» îşi vor da pururea mâna cu străinii”.

    „Administraţia înlătură, prin puterea ce i-o dă autoritatea statului, piedicile cari se opun dezvoltării economice şi intelectuale a unei ţări”.
    „Dar administraţia actuală, cu elementele din care e compusă, constituie ea însăşi o piedică permanentă a dezvoltării noastre, cu atât mai mare cu cât, în loc de-a moraliza, corupe”.
    „Nimic nu demoralizează mai mult pe un popor decât erigerea nulităţii şi a lipsei de cultură în titluri de merit.
    Încurajarea nulităţii, erijată în principiu de guvernământ, îi îndeamnă pe cei răi de a uza de orice fel de mijloace numai pentru a izbuti să pună mâna pe stat”.
    Se „speră prea mult de la răspândirea instrucţiei în popor. Cauza răului e mult mai adâncă, e etnică”.
    „E absolut necuviincios ca(;) venitúri de ieri alaltăieri sa pretindă a determina funcţiunile vitale, viitorul poporului românesc chiar”.
    „Românimea e îmbolnăvită de acest virus de malonestitate şi pehlivănie, băgat în trupul ei prin introducerea acestor oameni în afacerile publice, şi numai învingerea caracterului şi rasei naţionale poate să ne scoată din ameţeala intelectuală şi decăderea morală în care am căzut”.

    „Dar există o lature şi mai gravă a lucrului într-un stat în care nu există măsură pentru merit, în care, din contra, merit şi ştiinţă sunt cauze de persecuţiune din partea demagogiei ignorante şi lacome(;), spiritele tinere cari s-au născut cu o coardă mai energică de percepţiune şi voinţă, am putea zice naturile alese, pierd încrederea în organizarea societăţii şi înclină a adopta ca ale lor nişte idei de destrucţiune cari cuprind în ele nimicirea oricărui stat”.

    „O politică care ar avea de scop a reda elementelor istorice ale ţării partea ce li se cuvine în dirigerea afacerilor publice ar face să dispară toţi patrioţii improvizaţi”.
    „Ceea ce am dori să se stabilească în convingerea poporului românesc e că, departe de a ne putea juca cu puterile noastre vii şi departe de a ne fi permis să le risipim, noi n-avem vreun prisos de puteri nici chiar pentru întreţinerea vieţii normale a statului român şi că trebuie să fim zgârciţi cu puţinul ce-l avem. Convingerea(;) că suntem economiceşte săraci şi ca popor relativ slabi ne va face cruţători cu banul şi cu sângele nostru; ne va face să cunoaştem că armata noastră nu există pentru a apăra creştinătatea ameninţată (nu există pentru a interveni cine-ştie-unde pe glob n.n.), ci pentru a ne apăra pe noi înşine; că veniturile statului nu sunt pentru a hrăni clase numeroase de paraziţi, ci pentru a ţine în regulă viaţa statului prin organe serioase şi cu ştiinţă de carte şi, în fine, că întreg organismul nostru [social] trebuie simplificat în măsură cu simplele trebuinţe ale unui popor sărac”.

    „Veşnica tutelă exercitată asupra claselor de jos le dă într-adevăr pâinea de toate zilele, dar le lipseşte de energie individuală, le face indolente.
    Pe de altă parte sistemul libertăţii, totodată al individualismului, cuprinde primejdii şi mai mari. El preface viaţa într-o luptă de exploatare reciprocă, care poate ajunge la disoluţiunea completă a statului”.
    „Între aceste două extreme e(;) meşteşugul adevăratei politice. A împreuna exigenţele existenţei neapărate a statului cu exigenţele libertăţii individuale, a nu permite ca asociaţii de indivizi răpitori să facă din stat o unealtă a lor şi a nu lăsa pe de altă parte ca statul impersonal să lege cu totul mâinile individului, asta e problema(;)”.
    „Suntem(;) liberali în toată puterea cuvântului, dar nu înţelegem ca cineva, exploatând ideile liberale, amăgind mulţimea, promiţându-i munţi de aur şi râuri de lapte fără muncă, să ajungă în fine a exploata acea mulţime chiar şi a o conduce din rău în mai rău”.
    „Neputinţa de-a spune minciuni, de-a face promisiuni deşerte, deşi prin ele mulţimea se amăgeşte(;), e o virtute care-ngreuiază calea în loc de-a o netezi, căci poporul crede lesne celor ce-l amăgesc, e lesne de măgulit de linguşirile demagogilor şi se lasă dezbrăcat de cel ce-i aruncă o frază frumoasă şi-l numeşte la tot momentul suveran, generos, mare, neîntrecut, unic pe faţa Pământului”.
    „De ce mulţimea e lesne crezătoare…? Nu e tocmai greu de explicat. Ea uită zicala: Să nu dea Dumnezeu omului atâta cât poate purta şi, pentru a scăpa de suferinţe actuale, relativ mici, face orice i s-ar cere, necunoscând că din ceea ce face ar putea rezulta ceva şi mai rău. Din nefericire nevoia e tovarăşa oamenilor, a tuturor oamenilor, deşi în alte proporţii şi-n altă măsură. Numai unul e în stare să judece dacă cutare sau cutare schimbare i-ar putea-o alina, iar alţii nu sunt în stare”.
    „Contra acestui rău al credinţei uşoare a mulţimii există un remediu, un singur remediu, pe care binevoitoarea natură l-a dat, şi acest dar nepreţuit e deosebirea între oameni. A umplut Dumnezeu lumea cu ce-a putut, dar a mai făcut şi deosebiri; sunt legile şi instituţiile pentru toţi d-opotrivă, dar niciodată egalitatea legală nu va şterge inegalitatea înnăscută sau pe cea câştigată cu muncă.
    Clasele avute şi culte se amăgesc o dată, de două ori, nu pururea”.
    „Odată ce virusul personificat prin lepădături(;) lipsite de iubire de adevăr şi [de] curaj, a intrat în organismul viu al unui popor, nu mai poate fi vorba de aristocraţie istorică ea rămâne un ideal de invidiat, pe care puţine popoare l-au atins în curăţia lui şi de care alte popoare, a căror viaţă a fost coruptă prin demagogie sau prin despotism, cată să renunţe pentru secole înainte, dacă nu pentru totdeauna.
    Există în adevăr familii istorice în ţară; numele lor e format în genere după numele vreunui munte din Carpaţi.
    Dar, sub domnia unui regim de ereditate care avea în vedere împărţirea averilor, în cursul timpului ele n-au putut păstra nici o avere destul de mare, nici o influenţă politică covârşitoare pentru a fi ceea ce au fost baronii pentru Anglia, patricianii pentru Roma sau pentru Veneţia. De aceea am repetat de-atâtea ori că(;) reacţie în sensul adevărat al cuvântului, reacţie ca încercare a unei reconstrucţiuni istorice anterioare fanariotismului, nu mai e cu putinţă în România şi nu suntem utopişti pentru a cere ceea ce n-ar fi cu putinţă nici pentru Dumnezeu din ceruri”.
„Nici(;) [măcar] n-am gândit vreodată de-a propune” „pentru ţara noastră” „un sistem care să învieze veacul al XVII-lea, epoca lui Matei Basarab”.
    „Cu toate acestea oricine va voi să definească marele mister al existenţei va vedea că el constă în împrospătarea continuă a fondului şi păstrarea formelor. Forme vechi, dar spirit pururi nou. Astfel vedem cum Anglia, care stă în toate celea în fruntea civilizaţiei, păstrează şi astăzi vechile sale forme istorice, pururea reîmprospătate de spiritul modern, de munca modernă. De aceea o şi vedem rămânând ca granitul, măreaţă şi sigură în valurile adâncilor mişcări sociale de cari statele continentale se cutremură”.
    „Dar se înţelege că nici prin gând nu ne trece a admite că aristocraţia istorică(;) se poate improviza şi că putem scoate din pământ oasele Basarabilor spre a le da o nouă viaţă”.
    „În ţara noastră(;) e de ajuns dacă(;) se asigură înaintarea meritului şi a muncii(;); e destul atâta, şi numai pentru atâta se cere reorganizarea socială”.
    „Nu suntem(;) contra nici unei libertăţi, oricare ar fi aceea, întru [atât] cât ea e compatibilă cu existenţa statului nostru ca stat naţional-românesc şi întru [atât] cât s-adaptează în mod natural cu progresele reale făcute de noi până acum”.
    „Numai pe terenul acesta găsim că o discuţie e cu putinţă. Cine susţine însă ca absolute şi neînlăturabile principii a căror aplicare ar fi echivalentă cu sacrificarea [vre]unui interes naţional acela nu poate fi omul nostru.
    Aşteptăm dar ca, pe multe terenuri ale vieţii publice, spiritele oneste, de orice opinii s-ar fi ţinut pân-acum, să simtă nevoia unei reacţiuni sănătoase şi conforme cu trebuinţele actuale ale ţării, aşa că reacţionar va fi un titlu de merit chiar pentru mulţi din aceia cari până azi dădeau acestui cuvânt senzul reînvierii privilegiilor şi feudalităţii. Reacţiunea noastră se întemeiază pe convingerea că ţara nu mai poate merge cu această organizare(;) favorabilă(;) reputaţiilor uzurpate, fără de pericolul de-a înceta să fie ţară românească, pe convingerea în fine că statul e asemenea un product al naturei, care are legile [sale] organice după care trăieşte, şi că dacă se introduce o legislaţie artificială în locul celei care s-ar fi potrivit şi ar fi rezultat din stadiul organic al lui, arbitrariul unei asemenea substituţiuni se traduce în crize acute ce pot pune capăt existenţei noastre chiar”.

    „Ne temem(;) ca naţia cosmopolită(;) să nu biruiască pe adevărata naţie românească.
    Nu cu fraze şi măguliri, nu cu garde naţionale de florile mărului se iubeşte şi se creşte naţia adevărată.
    Noi o iubim aşa cum este, cum a făcut-o Dumnezeu, cum a ajuns prin suferinţele seculare până în zilele noastre. O iubim sans phrases”. „Dar o iubim fără a-i cere nimic în schimb, nici chiar încrederea ei, atât de lesne de indus în eroare, nici chiar iubirea, înădită azi la lucruri străine şi la oameni străini. Şi chiar dacă amintirea noastră ar pieri în umbra vremilor şi s-ar şterge din memoria tuturor, tot pe aceeaşi cale a conservării naţionalităţii şi ţării vom stărui, fără a face în această supremă privire nici o concesie primejdioasă ideilor veacului. Cine în această privire nu e pentru noi e contra noastră”.

    „Dacă tendenţele şi ideile noastre se pot numi reacţionare, epitet cu care ne gratifică adversarii noştri, această reacţiune noi n-o admitem decât în înţelesul ce i-l dă fisiologia, reacţiunea unui corp capabil de a redeveni sănătos contra influenţelor stricăcioase ale elementelor străine introduse înlăuntrul său”.

Cel mai mare păcat al oamenilor e frica, spaima de-a privi în faţă ş-a recunoaşte adevărul. El e crud, acest adevăr, dar numai el foloseşte.

Mihai Eminescu, Manuscrisul Superfluenţa populaţiei, în Opere, vol. XV, Ediţie critică întemeiată de Perpessicius, Editura Academiei, Bucureşti, 1989, pag. 85

DRUMUL DOINEI

Arma cuvântului la Mihai Eminescu

(strategia politică a lui Mihai Eminescu sau, altfel spus, ARCUL CEL DE O FIINŢĂ al testamentului politic eminescian)

Nu alegem vorbele după cum îndulcesc sau înăspresc lucrul, ci după cum acopăr mai exact ideea noastră.
Acel care e cu totul înlăturat de la conducerea acestei ţări şi suplantat prin această plebe este poporul românesc însuşi, adevăratul popor românesc de rasă, gens Quiritium.
La noi cestiunea socială e o cestiune de parazitism.

„Nu alegem vorbele după cum îndulcesc sau înăspresc lucrul, ci după cum acopăr mai exact ideea noastră. Vorba nu e decât o unealtă pentru a esprima o gândire, un signal pe care-l dă unul pentru a trezi în capul celuilalt, identic, aceeaşi idee, şi când suntem aspri nu vorbele, ci adevărul ce voim a-l spune e aspru. De aceea, nu prea întrebuinţăm eufemismi. Oricât de împodobit cu titluri şi ranguri ar fi un cumulard ori o nulitate, în ochii şi sub pana noastră rămâne ceea ce este, iar luxul orbitor al unei virtuţi problematice nu ne va îndupleca să-i dăm un atestat de moralitate. Ne pare rău că în ţara aceasta nu s-au aflat pururi destui oameni care să aibă curajul de-a numi lucrurile cu numele lor propriu, nu cu cel figurat”.
„Am avut neplăcuta datorie – căci pentru individ poate deveni o continuă neplăcere – de-a constata un adevăr despre care mă mir că nu-l formulaseră alţii înaintea mea, de vreme ce plutea în aer şi se impunea de sine însuşi, de-a constata adică că tocmai în România poporul românesc n-a ajuns – decât cu rare escepţii – de-a da espresie fiinţei sale proprii. În viaţa publică, în şcoli, în literatură chiar s-a superpus o promiscuitate etnică, din părinţi ce nu vorbeau în casa lor româneşte, şi această pătură superpusă e cuprinsă de-un fel de daltonism intelectual faţă cu calităţile unuia dintre cele mai inteligente şi mai drepte popoare, poporul românesc.
Întâmplarea m-a făcut ca, din copilărie încă, să cunosc poporul românesc, din apele Nistrului începând, în cruciş şi-n curmeziş, până-n Tisa şi-n Dunăre, şi am observat că modul de-a fi, caracterul poporului este cu totul altul, absolut altul decât acela al populaţiunilor din oraşe din care se recrutează guvernele, gazetarii, deputaţii ş.a.m.d. Am văzut că românul nu seamănă nicăiri nici a C.A. Rosetti, nici a Giani, nici a Carada, nici a Xenopulos, că acest popor e întâi, fizic, cu mult superior celor numiţi mai sus, intelectual asemenea, căci are o inteligenţă caldă şi deschisă adevărului, iar în privirea onestităţii cugetării şi înclinărilor e incomparabil superior acestor oameni. Am observat şi mai mult: că clasa veche superioară, rea-bună cum o fi fost, seamănă în toate cu mult mai mult poporului; că are mai multă francheţă de caracter şi incomparabil mai multă onestitate, că sunt în ea rămăşiţe de vrednicie dintr-o vreme anterioară epocii fanarioţilor.
Se putea oare să nu conchid că pătura superpusă(;) nu e nici română de origine, nici asimilabilă măcar? Dovada cea mai strălucită despre aceasta mi-a dat-o banchetul d-lui C.A. Rosetti, la care mesenii erau într-adevăr de-o stranie, de-o absurdă promiscuitate.
Din citirea izvoarelor istorice m-am convins că în decursul evului mediu, care pentru noi a încetat cu venirea fanarioţilor, n-am avut clasă de mijloc decât ca slabe începuturi şi că această clasă – escepţie făcând de olteni şi ardeleni – e cea mai mare parte de origine străină. De aici abia am putut să-mi explic revoluţia socială petrecută în zilele lui Cuza Vodă, al cărei apogeu e sub domia lui Carol Îngăduitorul. Este în realitate nimic mai mult, nimic mai puţin decât proclamarea perpetuă a predominării elementelor străine asupra poporului istoric, compus încă până azi din ţărani mici şi mari. Odată ajuns la această convingere, totul era hotărât pentru mine; era o datorie de-a fi şi de-a rămânea în partea poporului istoric, din care însumi fac parte, şi în contra păturii superpuse de venetici.
M-am convins că acea ură în contra trecutului, acea aruncare în apă a tuturor tradiţiilor, acel abis creat între trecutul de ieri şi prezentul de azi nu e un rezultat organic şi necesar al istoriei române, ci ceva factice şi artificial.
Nu omul in abstracto se mişca în d[omnul] C.A. Rosetti în contra boiarilor, ci grecul: nu omul in abstracto, Fundescu, înjură în Telegraful, ci ţiganul din el; nu talentul înnăscut al d-lui Xenopulos îşi dă în coloanele Pseudo-Românului un aer de superioritate, luând cam peste picior novelele lui Slavici(;), ci jidanul di el îşi dă aceste aere. Caracterul(;) se moşteneşte”.
„Nu se poate tăgădui că nemulţumirea generală e mai mare decât oricând, că nu e om – nu cu vro minte deosebită sau pretenţios, ci oricum l-ar fi lăsat Dumnezeu – care să nu simtă că Parlamentul e în mare parte compus din farsori şi că administraţia maltratează lumea şi o despoaie”.
„Nu se poate tăgădui cu toate acestea că un fel de apatie generală a cuprins ţara, că ea nu mai posedă nici un fel de elasticitate a puterilor ei în faţa complicaţiunilor, că ceea ce se observă în genere e un fel de nepăsare, de dezinteres în cestiuni politice, încât chiar încercările de galvanizare făcute prin proiectele de reformă(;) nu produc efect asupra publicului.
Sunt o sumă de oameni – desigur nu proşti – capabili din contra de-a se interesa de orice manifestaţiune a activităţii omeneşti afară de una singură, de politică. Naufragiul pe care l-au suferit aproape toţi în iluziile lor politice [î]i împinge să caute un refugiu, un liman asigurat înlăuntrul egoismului lor chiar. Nimic n-a putut să cauzeze atâtea decepţiuni decât acea himeră care se pretinde arta de-a guverna şi care nu însemnează la urma urmelor decât triumful limbuţiei şi a[l] şiretlicului, triumful inteligenţelor sterpe asupra celor adevărate.
Orice-ar face un ins în lume, orice ocupaţiune cu care s-ar deda de gust ori de nevoie, care e scopul ce urmăreşte? O sporire morală a persoanei sale însăşi, o augmentaţiune a fiinţei sale. Această augmentare se găseşte pretutindeni, în toate ramurile de muncă, de aspiraţiuni: meserie proastă – afară de meseria politică – nu există.
La ce serveşte politica? Câtă înjosire, câtă umilire, câtă împuţinare a omului nu cuprind acele esplicaţiuni mai mult ori mai puţin întortocheate, acele precauţiuni oratorii, acele vorbe cu două înţelesuri, reticenţele neleale, scuzele, făgăduinţele de-a nu mai face pe viitor ceea ce s-a făcut în trecut, programele propuse ş.c.l. Niciodată ştrengar n-a tremurat aşa înaintea dascălului, niciodată lacheu parvenit nu s-a aplecat înaintea stăpânului său ca lacheii politici înaintea pretinselor suveranităţi politice. Nu e unul care să-şi spuie vreodată gândirea de-a dreptul şi întreagă, nu e unul să n-aibă recurs la circumlocuţiuni şi cârciocării, unul care, vorbind, să nu fi ascuns sau să nu fi exagerat ideea sa, unul care să nu fi justificat într-o măsură oarecare portretul ce Sallust [î]l face de Catilina… simulator ac dissimulator – dibaci a simula ceea ce nu e şi a disimula ceea ce este”.
„Până azi încă România e în pericolul de-a deveni ceea ce erau republicele în decadenţă ale Greciei şi Roma în timpul discompunerii sociale.
După câte vedem astăzi nu se mai poate admite că dezvoltarea României a fost normală. Din contra: a fost în gradul cel mai mare anormală, sacrificându-se, în favorul ei, bunăstarea, sănătatea şi moralul tocmai a acelor clase pe cari liberalismul esploatator şi ignorant pretindea a le emancipa.
Ceea ce dar a adus dezvoltarea de pân-acum n-a fost o nouă clasă de producători, nu ridicarea muncitorului la un nivel mai nalt de cultură şi de bun trai, ci o clasă de stăpânitori, o aristocraţie nouă, compusă din oameni cu puţină ştiinţă de carte dar cu multă impertinenţă, cu mult spirit de şicană şi de-o ruşinoasă mlădioşie de caracter.”.
„Admitem ca apreciaţiunile oamenilor asupra cestiunilor de pură politică să poată fi determinate prin temperamentul fiecărui: ca unul să crează că e bun ceea ce altul crede că ar fi rău. Dar oare tot astfel e cu realitatea? Tot astfel e când ochii cari văd atribuie realităţii relele pe care ea le cuprinde în adevăr?
Zilnic vedem foile guvernamentale(;) lăudând starea actuală, batjocorind pe cea din trecut. Suntem departe de a fi laudatores temporis acti în mod absolut; ceea ce afirmăm însă în puterea cuvântului este că, cu acele trebuinţe puţine ale societăţii din trecut şi cu mijloacele prisositoare de-a le realiza, starea oamenilor era mai fericită decât azi”.
„E drept că bogăţii enorme nu se grămădiseră în lăzile industriaşilor politici, dar ceea ce nu exista deloc şi nicăiri era mizeria. Nu era om în ţară care să n-aibă o ocupaţiune certă, o piaţă sigură pentru munca sa. Azi e fără-ndoială altfel”.
„De şase sute de ani – am zis – viaţa României e legată de proprietatea istorică, de proprietari istorici. De şase sute de ani aceştia în timp de cădere, aproape numai ei au ţinut sus ideea statului şi a naţionalităţii române”.
„Da! Familiile vechi sunt menite a se stinge, pentru că n-a vrut Dumnezeu ca un copac al pădurilor sale să crească până la cer. Da! În locul stejarului secular stejarul cel tânăr se-nalţă(;) – neam vine şi neam trece – aceasta e legenda veacurilor. Dar nu e indiferent pentru un popor ce răsare în locul stejarului, nu [e] indiferent când plante parazite, oricât de trecătoare ar fi ele, îşi înfig rădăcinile în trunchi şi ajung mai repede sus decât stejarul. Nu e indiferent pentru un popor cărui principiu se datorează ridicarea unui om în mijlocul lui: daca ea se datoreşte tăriei, curajului, energiei – tot atâtea numiri diverse pentru principiul puterii de muncă şi pentru bărbăţie – sau daca ea se datorează speculei, apucăturilor, instinctelor feline şi oarecum femeieşti ale omenirii. Nu e indiferent pentru viaţa unui popor ca, în loc de stejar, să răsară slabul şi pururea de vânt legănatul mesteacăn. Nu e indiferent daca cei ce se ridică au sau nu rădăcini adânci în pământul ţării. Nu e, c-un cuvânt, indiferent daca soarta unei ţări e condusă de oamenii ei proprii sau de aristocraţia diferenţelor de preţ şi a diferenţelor de opinii, de aristocraţia cursului de bursă şi a limbuţiei”.
„Coruptibilitatea în sine şi ca rău constant(;) atârnă de adâncimea culturii, de valoarea pe care oamenii o dau adevărului recunoscut. Coruptibilitatea de moravuri şi superficialitatea de educaţie merg mână în mână.
Figura cu roata, împrumutată mecanicei, ne dă ocazia de-a repeta un adevăr foarte vechi: nici o lege electorală, nici o constituţie, nici o punere la cale omenească nu e în stare sa ridice în mod spontan treapta de cultură pe care se află un popor, precum nici o vorbă, nici un volum scris nu e în stare a înmulţi puterea unui copil. Acest spor nu se câştigă decât prin muncă. O muncă crescând în progresiune mică, dar continuă, va spori puterile copilului la maximul posibil; o muncă intelectuală, crescând asemenea în progresiune, va spori cultura unui popor la maximul ei şi prin aceasta capacitatea lui de a înţelege interesele publice. Dar pentru aceasta trebuie timp, una la mână, economie de forţe, două la mână.
Cine însă cheltuieşte forţele naţionale pentru a întreţine cu ele clase întregi de Caradale şi de Serurii, de oameni improductivi, incapabili de muncă şi avizaţi la buget şi la favori guvernamentale, acela nu poate pretinde să aibă ce cheltui pentru cultura poporului său.
Blocul de marmură din care-ai tăiat un satir nu mai e bun să tai din el pe Minerva”.
„Cum vedem, decrepitudinea morală şi intelectuală de care suntem izbiţi merge în paralel cu degenerarea fizică; una serveşte de complement celeilalte.
Astfel, tot progresul de care ni se împuiază urechile există numai la suprafaţă; fundul este o adevărată mocirlă. Pe când droaia satisfăcuţilor şi a chivernisiţilor zilei se răsfaţă în onori şi se îngraşă din sinecure, masa naţiunii suferă de toate neajunsurile fizice şi morale.
Hrana ţăranului este redusă astăzi la cea mai simplă espresiune, pentru că toată munca lui de peste an nu ajunge să plătească nenumăratele biruri pe cari stăpânirea(;) i le-a pus în spinare. Daca [el] reuşeşte a-şi scăpa vita din bătătură din gheara teribilului perceptor, vine peste noapte hoţul şi i-o fură şi, oricum ar face, el este obligat să rămâie tot sărac.
În asemenea condiţiuni este de toată evidenţa că ţara merge către o adevărată ruină. S-a zis, şi cu drept cuvânt, că ţăranul este temelia casei. Ori, slăbindu-se necontenit această temelie, edificiul întreg al statului român poate să se prăvălească. Dacă aceia cari au în mână soarta şi viitorul ţării nu văd primejdia, atât rău pentru ei, - atât mai rău mai cu seamă pentru cetăţenii cari-i sufăr încă în fruntea afacerilor publice.
Este un adevăr dureros astăzi că administraţiunea(;) n-are altă preocupaţiune, nu urmăreşte alt scop decât mănţinerea sa la putere prin toate mijloacele putincioase, morale şi imorale. Aceasta explică pentru ce, de(;) ani, asistăm la repeţirea uneia şi aceleiaşi drame, care se numeşte decadenţa fizică şi morală a României. Grija prefectului(;) nu este(;) pe sătean (în sens larg pe truditor n.n) de a-l ajuta şi a-l ocroti în vremuri de nevoie, de a-l învăţa principie de igienă casnică, de a-l îndemna să nu lase în părăsire biserica, de a-i inspira idei de patrie şi de solidaritate naţională(;)”. „Sub domnia acestor falşi patrioţi prefectul nu mai este mentorul şi părintele administraţilor săi; el este sicarul puterii centrale, asupritorul lor. Ce-i pasă acestei slugi credincioase, care, lipsită de orice valoare proprie, nu însemnează ceva decât prin partidul din care face parte, ce-i pasă lui Chiriţopol(;), bunăoară, daca numărul morţilor din judeţul său întrece pe al născuţilor, daca epizootia decimează vitele locuitorilor, daca tâlharii se înmulţesc, daca siguranţa publică descreşte, şi daca belşugul de odinioară al satelor este înlocuit prin sărăcie lucie? Nu pentru îndreptarea acestor rele a fost numit el prefect; el are o misiune mai înaltă, mai nobilă şi mai demnă de dânsul: aceea de a asigura alegerea de deputat a unui Iepurescu, a unui Dimancea, a unui Pătârlăgeanu şi a atâtor alte talente distinse (şi a atâtor alte nulităţi venale n.n.) cari onorează partidul său. Din momentul ce această grea sarcină este realizată, prefectul îşi freacă mâinile cu satisfacţiune, căci rolul său a încetat.
Cât timp, prin urmare, destinele ţării, vor fi încredinţate pe mâinile unor astfel de oameni, pentru cari cuvintele de patriotism şi de conservaţiune naţională nu sunt decât mijloace întrebuinţate pentru căpătuiala partidului, vom avea să înregistrăm cu durere bilanţul de care am vorbit mai sus şi care se traduce prin degenerarea fizică şi intelectuală a naţiunii”.
„Un singur remediu există în adevăr în contra acestor rele, dar trebuie aplicat cu toată rigoarea, cu tot esclusivismul: munca, acest corelat mecanic al adevărului; adevărul, acest corelat intelectual al muncii. Dar muncă, nu nimicuri, nu mânare de muşti la apă; şi adevăr, nu fraze lustruite şi negustorie de vorbe”.
„Reţeta cea mai simplă în contra sărăciei ar fi următoarea:
Fiece organism omenesc, prin inspirare de oxigen şi prin combinarea acestuia cu carbonul în acid carbonic, dezvoltă căldură. Căldura produce putere musculară şi intelectuală sau ceea ce c-un termen din fizică se numeşte: echivalentul mecanic al căldurii. Acest echivalent omul îl poate întrebuinţa spre a produce lucruri utile sau îl poate cheltui dormind la umbră. Deci fiecine să mişte numai din mâni, să producă obiecte de utilitate şi nu va exista sărăcie. Acest sfat însă îl poţi da unui om în toată firea şi nestricat. Pungaşul care trăieşte înşelând pe alţii, desfrânatul care fuge de lucru ca dracul de tămâie vor râde de tine daca le vei da sfatul să muncească, să întrebuinţeze într-un mod util echivalentul de putere mecanică pe care îl produce organismul lor viu
Ţăranul întrebuinţează acest echivalent mecanic pentru a ara, a semăna, a secera; adică pentru a da materiei o formă nouă, aceea a grânelor, de o utilitate incontestabilă.
Ce fac însă (;)alţi[i] cu acest echivalent, la ce întrebuinţează mecanismul fizicului lor preţios? Spre a produce lucruri de utilitate? Ferească Dumnezeu. Unii, nefăcând nimic, îl pierd pur şi simplu, unii joacă cărţi, alţii scriu articole insipide de gazete, alţii precupeţesc lucruri ce nu sunt produse de ei, scumpindu-le artificial, c-un cuvânt: secături, pierde-vară, şi cum [î]i mai cheamă, nu fac decât o întrebuinţare inutilă de mecanismul lor de muncă cu care i-a înzestrat natura. Echivalentul mecanic se pierde pe nimicuri şi pe zădărnicii.
Daca considerăm pe om ca pe-o maşină care trebuie alimentată cu material combustibil, a carui ardere se preface în putere şi care putere cată a se-ntrebuinţa  la producţiune, daca e să nu se prefacă fără nici un folos în acid carbonic, şi dac-am face bilanţul celor mai mulţi, punând de-o parte suma de bunuri ce o consumă şi de altă parte ceea ce în schimb produc, am rămânea uimiţi de risipa, de irosirea de puteri vii ce se face în această ţară. Mii de franci, reprezentând zeci de mii de kilogrami metrici de putere vie, i se dau ca pensie reversibilă unui om ce nu e-n stare a scrie decât nerozii; mii de franci se dau pentru a plăti venalitatea cutărui deputat, ignoranţa cutărui profesor, corupţiunea cutărui funcţionar, trădarea şi felonia cutărui ofiţer superior, negustoria de vorbe a cutărui advocat. Milioane de kilogrammetri de putere se cheltuiesc pentru a întreţine mii de maşini omeneşti cari nu sunt bune de nimica şi nu sunt în stare a produce nimic.
Căci, când e vorba de producţiune, nu trebuie s-o luăm după cum o ia limbajul ordinar, care nu ţine seamă nici de utilitatea lucrului produs, nici de cheltuielile ce le exige actul producţiunii. Producţiune nu poate fi numită decât opera din care rezultă un produs superior serviciilor de tot felul pe care le-a absorbit operaţiunea. Numai obţinându-se acest bilanţ poate fi vorba în adevăr de producţiune. Cât costă însă tăcerea unui deputat? Mii de franci. Cât produce? Nimic. Cât costă pledoariile? Milioane. Ce produc? Absolut nimic. Cât costă plagiatorii intelectual sterpi cari uzurpează catedre universitare şi secundare? Sute de mii. Ce produce însă un om care însuşi nu ştie nimic? Nimic, fără îndoială.
Însă cine-a introdus mizeria aceasta economică şi intelectuală, domnia inepţiei şi a ignoranţei, daca nu liberalismul? Liberalismul a scos din gunoi oameni ignoranţi şi netrebnici cari, în loc de a fi avizaţi să se hrănească din muncă proprie, li se-nlesneşte a trăi din munca altora. Liberalismul a înmulţit clasa consumatorilor improductivi, cari nu adaugă, prin toată  negustoria lor de vorbe, un centigram la greutatea grâului nostru, liberalismul înmulţeşte funcţiile, atrăgând din ce în ce mai mulţi incapabili în serviciile publice”.
„Toate dările câte împlinesc(;) venitul(;) anual al statului se plătesc de cătră acelaş pământ şi de cătră aceeaşi muncă. Şi nu numai dările. Literele aşezate în şir de zăţarul foii liberale sunt plătite cu fire de grâu; hârtia pe care se tipăreşte, condeiul cu care se scriu articolele asemenea. Cine plăteşte în ultima linie toate acestea decât producţiunea, adică ţăranul şi proprietarul? Oare samsarul care caută grâu, grânarul care-l cumpără, corabia care-l transportă, comisionarul care-l primeşte, toţi aceştia, cari plătesc ei înşişi dări, le plătesc de la ei, sau venitul, precum şi darea, nu consistă decât în câtimi pe care le iau din acelaş grâu, pe drumul de la mâna celui ce-l produce pân-la gura consumatorului?
Daca valoarea reală a unei baniţe ar fi însemnată cu litera V, toate actele de mijlocire, până ce ajunge la Marsilia, sunt reprezentate prin valori negative (V-a-b-c…-x).
Această serie de transmisiuni şi mijlociri poate fi atât de lungă încât suma reprezintată prin ele să mistuie aproape valoarea întreagă a produsului, iar producătorul să nu capete aproape nimic, adică un preţ de batjocură pe munca sa. Cine dar plăteşte dările şi din ce se plătesc ele, mai cu seamă într-o ţară în care [aproape] numai ţăranul munceşte, iar [cei mai mulţi dintre] ceilalţi trăiesc din mijlociri?
Cine alt decât munca ce se-ntrebuinţează pentru producerea grâului, lânei ş.a. pe de o parte, munca pe de alta, care le dă o schimbare de formă şi preface lâna în postav, bumbacul în pânză bunăoară? La noi, unde nu se operează nici un fel de schimbare de formă decât cea mai primitivă, aceea de-a prepara pământul pentru ca, din carbon, oxigen, azot, [h]idrogen şi alte câteva substanţe, să se producă grâne, cine să plătească dările decât cel care le produce pe aceste? Samsarul nu produce nimic; negustorul nu adaogă absolut nimic nici la calitatea, nici la cantitatea produsului; perceptorul nu dă ajutor pământului în activitatea lui chimică. Daca perceptorii, advocaţii, negustorii ar şti să facă din carbon, [h]idrogen, oxigen şi azot ceea ce planta face din ele, adică făină şi albumină, admirabili oameni ar fi toţi. Dar pentr-un asemenea lucru toate seriile de oameni de mai sus sunt absolut netrebnice; cu aceasta se-nsărcinează săruri acido-fosforice şi alcaline, cari fac serviciul gratis, fără remiză şi fără dobânzi la dobânzi, şi-l fac de-ar exista perceptori ori nu, de-ar fi ori n-ar fi politiciani, gazetari, proroci şi alte soiuri(;). Ţăranul este singurul care contribuie la această producţiune, căci arând pământul, [î]l face capabil de-a absorbi elementele ce-i trebuiesc din aer şi din apă şi de a le combina în materia organică a plantei nutritoare.
Aşadar pământul şi munca lui plătesc la urma urmelor toate dările, oricum s-ar percepe ele şi oricum s-ar numi; ba încă ele hrănesc toate clasele de mijlocitori. Secretul unei sănătoase dezvoltări economice ar fi aşadar de-a elimina pe cât se poate termenii mijlocitori şi a face ca valoarea oferită de producător să ajungă întreagă sau aproape întreagă în mâna consumatorului. Cu cât mai numeroase vor fi mâinele prin cari trece un obiect de consumaţiune, fără a i se fi modificat forma, cu atât mai multe ocazii sunt de-a-l impune indirect; dările indirecte sunt dar aşa cu toate escamotate asupra aceluiaşi obiect, asupra aceluiaş producător. Prin mijlociri şi remijlociri ţăranul ce produce grâul e sărac şi lucrătorul care-l mănâncă în Marsilia asemenea”.
„Şi-n acelaşi timp în care agenţi fiscali ucid oamenii şi lumea ţipă de sărăcie, de neputinţa de-a suporta atâtea misiuni în străinătate, atâtea pensii reversibile, atâtea răscumpărări, atâta lux guvernamental şi atâta brigandaj parlamentar, în acelaşi moment foile oficioase ne spun că finanţele merg bine, că mai trebuiesc câteva zeci de milioane pentru poduri peste Dunăre şi pentru nouă linii de căi ferate(;).
Apoi – deie-ni-se voie – (;)în trecutul cel odios, omul cu car, cu boi, cu pământ plătea un galben pe an şi atâta tot. Nici chiar darea aceasta, cât de mică, nu se repărţea în mod nedrept. Satul se aduna, făcea cislă, plătea fiecare după averea lui, vornicul aduna banii şi – fără leafă şi fără remiză – îi ducea cinstit la sămeşie.
Nici hoţii, nici bilete à souche fără iscălituri, nici perceptori, nici nimic.
Văzând oare mizeriile de acum, nu avem cuvânt să spunem că e epoca noilor fanarioţi?
Zi cu zi se adaugă greutăţile asupra ţării şi, cu toate acestea, populaţia ei producătoare n-a primit nimic în schimb cu aceste greutăţi. Tot plugul lui Mircea Vodă brăzdează acest nefericit pământ şi, pe când, după vechile aşezăminte, ţăranul nu datorea pentru pământ şi păşune decât 12 zile pe an şi aducerea unui car cu lemne de Crăciun, astăzi guvernul decretează că măcar 2 zile pe săptămână să fie ale ţăranului. Toată diferenţa între munca celor 12 zile ale codului consuetudinar şi munca actuală a ţăranilor o înghit clasele de mijlocitori, căci ţăranul acum stă mai rău decât înainte.
Şi-n asemenea condiţii detestabile, când vedem producătorul tot atât de incult, însă cu mult mai sărac decât sub regimul vechi, când se constată că însăşi constituţia fizică a poporului nostru degenerează, că nu mai mergem înainte, dar, prin degenerare, pierdem şi posibilitatea progresului, tot atunci limbuţi lustruiţi, închinători de vorbe, ne spun zilnic pe zeci de coloane ce imense progrese ar fi făcut România”.
„Când ne aducem aminte de bunul-simţ de-odinioară a[l] poporului nostru ne atmosferizăm oarecum c-o altă epocă, plină de senin şi de cuminţie, lipsită de pretenţii, sănătoasă. Poporul citea pe atunci scrierile unui Anton Pann, ale unui Gherasim Gorjan. Azi citeşte Dramele Parisului, Mizeriile Londrei, Misterele Puşcăriei. Nu era vreun lucru mare Tilu Buhoglindă, Arghir ori Leonat din Longobarda, dar formau – de bine de rău – o atmosferă intelectuală de-un admirabil bun-simţ şi adesea cu mult haz. În orice caz nu se corumpea fantazia oamenilor şi nu li se vicia judecata.
Astăzi, dac-am judeca intelectul popular după ceea ce el citeşte, am trebui să rămânem uimiţi de corupţia de fantazie şi judecată care se introduce sistematic în el, dar totodată am înceta de-a ne mira de ce acest ogor al creierului omenesc a devenit atât de primitor pentru orice idee suptă din degete, de ce judecata omului din popor nu mai e în stare de-a rezista nici celei mai comune sofisme făcute de-o gazetă guvernamentală, de ce acest teren e atât de pregătit pentru a primi absurdul în el şi a rămânea indiferent faţă cu cele mai elementare adevăruri.
E desigur ceva elementar ca o reformă, înainte de-a fi introdusă, să fi devenit necesară, să fie cerută de cineva, de grupuri ale populaţiunii sau de populaţiunea întreagă”.
„Ceea ce vă cere lumea nu e să-i luaţi ochii cu formări, deformări şi reformări; muncă vă cere. Daca avem nevoie de ceva este mai înainte de toate o administraţie cu ştiinţă de carte şi insuflată de spiritul probităţii; acelaşi lucru se cere de la judecători, de la profesori, de la orice organe ale statului. În loc de-a restitui poporului prin muncă serioasă ceea ce vă dă ca buget al cheltuielilor, ne veniţi zilnic cu aerul tragic al Dramelor Parisului şi al Mizeriilor Londrei, să cereţi ba reformarea legii electorale, ba electivitatea magistraţilor, ba câte toate.
Toate acestea nu ajută nimic, nu uşurează c-un grăunte măcar sarcina socială, din contra o îngreuie fără de niciun folos şi ţara stă tot pe loc, ţăranul ară tot cu plugul lui Mircea cel Mare, administraţia tot rea, şcoala tot mediocră, justiţia tot înjghebată din oameni ce vor să-şi facă în tribunale practica de advocatură.
După cum ni se pare nouă, legile şi organizarea politică ar fi putut să rămâie cu totul aceleaşi cari erau înainte de 1700; nu l-ar fi durut pe nimenea capul de toate acestea. De ce căutăm în legi, în forme şi în reforme scrise ceea [ce] nu este, nu poate fi cuprins în ele: probitatea aplicării lor şi cunoştinţele tehnice de resort? Legile cele mai bune nu fac din subprefect om cu ştiinţă de carte(;); legi scrise nu pot înlocui munca, nu probitatea, nu cunoştinţele şi practica afacerilor publice.
Acesta este însă blestemul demagogiei, de-a vedea relele acolo unde nu sunt şi de-a nu le recunoaşte acolo unde sunt în adevăr. Ele sunt în ignoranţă(;); ele sunt în lipsa de probitate, în lipsa de creştere şi de cultură; în contractarea de trebuinţe străine, pe cari inepţia de-a munci nu le poate satisface decât recurgând la mijloace maloneste şi la şarlatanerie politică. Acestea sunt relele ce trebuiesc combătute, nu legea electorală(;)”.
„Nu există fără îndoială o mai mare tiranie decât cea demagogică. Nu-i vorba, nici absolutismul unui singur om nu-i vro poamă. Ş-aci te pomeneşti că un individ cu sistemul nervos compromis prin viţii şi desfrânări se constituie în reprezentant absolut al statului şi-i impune ca lege fel de fel de insanităţi cari-i trec prin minte, făr-a ţinea seamă nici de deprinderile abituale ale oamenilor, nici de necesităţile aievea ale statului. Dar la despoţii din mila lui Dumnezeu se întâmplă totuşi că interesul lor propriu şi interesul statului sunt pănă la un grad oarecare identice: despotul ştie că puterea statului e puterea sa proprie şi deja interesul său [î]i impune mai multă circumspecţiune în dictarea măsurilor sale.
La demagog lucrurile stau cu totul altfel. Şi el dispune de-o putere absolută, căci şi demagogii sunt toţi tirani şi liberalismul lor e-o frază, dar interesul statului nu este identic cu al lor propriu. Ei n-au absolut nici un interes ca maşina guvernamentală să funcţioneze exact şi regulat; din contra, cu cât dezordinea şi neclaritatea de idei va fi mai mare, cu atât demagogul e mai sigur de-a rămânea sus. Şi demagogii sunt aproape toţi viţioşi, netrebnici, laşi ca caracter şi nerozi ca minte(;), lipsiţi cu totul de un complex de idei morale care să constituie normativul unei vieţi oneste şi serioase, fără stăpânire pe faptele şi cugetul lor, dar pe lângă aceste rele se adaogă şi acela că interesele lor private şi personale sunt departe de-a fi identice cu ale statului, sunt din contra opuse acestora, căci statul, cu natura sa permanentă şi moralizatoare, este cel mai mare adversar al destrăbălării de idei şi de instincte.
De aceea ei caută să-l sape în toate chipurile, să-i sustragă toate elementele de statornicie”.
„Daca-am număra zecile de mii de feneanţi cari, direct ori indirect, trăiesc, fără nici o muncă musculară sau intelectuală, din sudoarea poporului de jos, am înţelege de ce azi există o cestiune socială şi de ce înainte nu putea să existe. În adevăr de la 1270 şi până în zilele de acum(;) nu întâlnim în izvoadele ţării nici umbră de cestiune agrară ori socială. Ce cestiune agrară putea exista în adevăr când clase dominante foarte puţin numeroase se întemeiau pe baza largă a unui popor numeros? Piramida avea temeliile largi şi vârful ascuţit, mulţi dedesupt, puţini deasupra, şi de-aceea mergeau bine şi cei mulţi dedesupt şi cei puţini deasupra; de aceea pe atunci boierul număra banii lui cu baniţa, iar ţăranul pe ai lui cu căuşul; şi suflet de om din ţara aceasta nu cunoştea mizeria, decât doar din auzite.
Iată dar cauza adevărată a răului: stricarea proporţiei între clasele consumatoare şi cele producătoare. Azi, în locul a o mână de oameni cari nu-i cereau poporului românesc decât 10 milioane pe an pentru conducerea afacerilor lui publice au venit zeci de mii de postulanţi şi de lefegii cari-i cer aceluiaşi popor, acelaşi ca număr şi ca putere de producţiune, de douăzeci de ori pe atâta, căci azi şi Giani e boier, şi Carada este, şi mulţi alţii al căror număr nu mai are sfârşit.
Asta e buba, onorabilă tagmă! În generaţia întâia eraţi unde v-a găsit Ypsilant al d-voastră, la coada trăsurilor, şi-n generaţia a doua toţi boieri, toţi scoşi din cutie, toţi rozând pita lui Vodă cum vine vorba, şi toţi nemuncind nimic, nepricepându-vă la nimic, toţi având o singură prăvălie şi un singur negoţ, prăvălia principiilor ponosite şi spălate-n şapte ape, negoţul vorbelor goale din cari nici paserile n-au cu ce se sătura. Muncă, onorabilă tagmă, iată ce vi se cere(;). Muncă vi se cere şi poporul nu va mai fi apăsat, căci nu va avea de cine să fie apăsat. Fiţi economic şi social ceea ce sunteţi intelectual şi moraliceşte; fiţi plebea care-aţi fost, plebea scursă din câteşipatru unghiurile lumii pe uliţele oraşelor noastre, şi poporul românesc nu ar mai avea a se plânge de apăsare, ci ar deveni tot acela care-a fost mai înainte”.
„Caine, ce ai făcut pe Abel? suntem în drept a vă întreba”. „De când ţineţi puterea în mână ce aţi făcut cu acest popor pe care l-aţi momit întotdauna cu fraze sforăitoare şi care nu v-a întrebat niciodată de unde aţi venit şi unde vă duceţi? ”.
„Apostoli ai unui liberalism înşelător, aţi falsificat simţul naţiunei prin promisiuni irealizabile, considerând negreşit că a promite e nobil, dar a-şi ţine cuvântul e burghez. Patrioţi făţarnici, v-aţi prefăcut că vărsaţi lacrime pe nenorocirile poporului şi, îndată ce aţi ajuns la guvern, cea dentâi grije a voastră a fost de-a arunca sorţii pe cămaşa lui şi de a vă împărţi funcţiunile şi grasele sinecure, căci niciodată nu v-aţi gândit decât la satisfacerea poftelor voastre nesăţioase. Aţi întreit dările săteanului, l-aţi executat cu dorobanţul şi i-aţi vândut cenuşa din vatră, l-aţi bătut şi torturat prin subprefecţii şi agenţii voştri şi astăzi pozaţi în apărătorul lui(;). Aroganţi în cuvinte, când a fost vorba de fapte aţi îngenuncheat înaintea străinului şi i-aţi oferit faţa fără să vă gândiţi că palma aplicată pe dânsa o resimţea ţara pe obrazul ei. Cu gura plină de principie mari, n-aţi neglijat niciodată micele voastre interese şi, de(;) ani, prezentaţi ţărei spectacolul scandalos ce-l vedem în istoria popoarelor numai în timpuri de decadenţă; îmbuibaţi însă nesatisfăcuţi, vă certaţi unii pe alţii, vă acuzaţi între voi de imoralitate, vă aruncaţi în faţă epitetele de cumularzi şi concesionari – toate acestea în ochii naţiunei uimită de atâtea turpitudini!
Aţi comis păcatul neiertat de care istoria vă va cere compt sever: acela de a fi zdruncinat cu desăvârşire sentimentul onestităţii între cetăţeni. Ah! răspunderea vă este teribilă, căci o naţiune coruptă este o naţiune pierdută. Lumea v-a văzut cu mirare transformându-vă de azi pe mâine în milionari, fără să poată a-şi explica secretul acestei extraordinare schimbări.
Cetăţeanul onest şi-a zis atunci cu descurajare că secretul avuţiei nu e în muncă, ci aiurea: îndoiala s-a introdus în sufletul lui, dezgustat, el a repeţit cuvântul lui Catone: Virtutea e o ficţiune. Exemplul pornind de la cap, contagiunea s-a lăţit, cangrena a coprins parte din corpul social, şi astăzi ameninţă să prăvălească naţiunea în prăpastie.
Vă trebuie satirici ca Juvenal şi ca Barbier spre a vă descrie, cu vii culori, opera voastră, de care singuri vă spăimântaţi. Aţi batjocorit întotdeauna libertăţile publice, cari sunt patrimoniul poporului, iar nu al vostru, căci aţi introdus tirania mediocrităţilor patente, aţi înfiinţat o sumă de satrapi în miniatură, cari au căzut ca lăcustele pe spinarea judeţelor, spre a le exploata şi jefui. Aceia din voi cari au rămas oneşti au devenit complicii lor, căci n-au avut niciodată destul curaj patriotic spre a-i denunţa naţiunii indignate.
Acum vă uitaţi fără voie în urma drumului parcurs şi, ca femeia lui Loth, rămâneţi împietriţi de groază. Vă întrebaţi singuri fără să vă gândiţi că întrebarea ce vă faceţi este condemnaţiunea voastră:
«Dreptatea este ea oare bine aşezată pe puternice temelii?
În loc de a-i aşterne «puternicele temelii» de cari vorbiţi aţi voit să-i clădiţi un edificiu pe nisip, spre a o lăsa în voia vânturilor”.
„John Stuart Mill observă deja în scrierea sa asupra guvernului reprezentativ că sunt spirite, «cari privesc arta guvernământului ca o chestie de afacere». O maşină de vapor sau una de treier, o moară, c-un cuvânt orice operă mecanică cu resorturi moarte a cărei activitate şi repaus se regulează după legile staticei şi ale dinamicei e pentru ei ceva asemănător cu statul; maniera lor de-a privi lumea, societatea, poporul, e o manieră mecanică. Formulele şi frazele cari umplu programele acestor oameni nu sunt adevăruri în sine, ci numai nişte expediente timporare, pe cari e sau nu oportun de-a le aplica.
Tradiţia? Nu-i nimic. Vechile datini de drept ori de cuviinţă ale poporului sunt nişte prejudiţii. Modul de-a exista al statului, forma lui monarhică bunăoară, sunt lucruri despre cari e indiferent de există sau nu; valoarea lor e numai relativă şi are numai atâta preţ pe cât contribuie la realizarea ambiţiei personale a unui om sau a unui grup de oameni cari văd în stat un mijloc de-a face avere, de-a-şi câştiga nume, de-a ajunge la ranguri şi la demnităţi.
Dar se ruinează poporul? Le e cu totul indiferent. Dar se alterează dreptatea moştenită a caracterului naţional, dar se viciază bunul simţ, dar se împrăştie ca de vânt comoara de înţelepciune şi de deprinderi pe care neamul a moştenit-o din bătrâni mai vrednici decât generaţia actuală? Ce-i pasă liberalului de toate astea? Toată lumea să piară numai Manea să trăiască! Orice idee a priori, răsărită în creierii strâmţi ai unui om curios, orice paradox e bun numai să aibă puterea de-a aprinde imaginaţia mulţimii şi de-a o duce pe calea aceea care n-o conduce pe ea spre bun trai, spre muncă şi adevăr, ci care poate ridica o pătură nouă de oameni(;), o pătură turbure, despre care să nu ştii bine nici ce voieşte, nici ce tradiţii are, nici daca e capabilă a conduce un stat ori nu.
«Există alţi logiciani politici – continuă John Stuart Mill – cari privesc ştiinţa de-a guverna ca o ramură a ştiinţelor naturale». Nu pe ales aşadar sunt formele de guvern, nu expediente sunt, nu opera unor intenţiuni premeditate, ci un produs organic al naturii, gingaş ca toate produsele de soiul acesta; afacerea noastră e de-a cunoaşte proprietăţile lui naturale şi nu de-a-i dicta noi legi, ci a ne adapta legilor cari-i sunt înnăscute.
Genialul Montesquieu însuşi, întemeietorul cercetării naturaliste în materie de viaţă publică, zice (în cartea De l’esprit des lois) că, înainte de-a exista legi, existau raporturi de echitate şi de justiţie. «A zice că nu există nimic just şi nimic injust decât ceea ce ordonă sau opresc legile pozitive este a zice, adaugă el, că înainte de-a se fi construit un cerc razele lui nu erau egale».
Această îndoită manieră de-a vedea am găsi-o petrecând istoria tuturor statelor; ea e istoria paralelă a ideilor conservatoare pe de-o parte, a celor demagogice pe de alta. Deosebirea pătrunde şcoală, justiţie, administraţie, vederi economice, tot”.
 „Deci, din acest punct de vedere, arta de-a guverna e ştiinţa de-a ne adapta naturii poporului, de-a surprinde oarecum stadiul de dezvoltare în care se află şi a-l face să meargă liniştit şi cu mai mare siguranţă pe calea pe care-a apucat. Ideile conservatoare sunt fiziocratice, am putea zice, nu în senzul unilateral dat de d-rul Quesnay, ci în toate direcţiile vieţii publice. Demagogia e, din contra, ideologică şi urmăreşte aproape totdeauna realizarea unor paradoxe scornite de mintea omenească.
Legile demagogiei sunt factice, traduse de pe texte străine, supte din deget, pe când ele ar trebui să fie, dacă nu codificarea datinei juridice, cel puţin dictate şi născute din necesităţi reale, imperios cerute de spiritul de echitate al poporului; nu reforme introduse în mod clandestin, necerute de nimenea sau vulgarizate ca o marfă nouă sau ca un nou spectacol(;). Măsurile economice ale demagogiei sunt o maimuţărie. Îi vezi creând drumuri nouă de fier, tot atâtea canaluri pentru scurgerea industriei şi prisosului de populaţie în străinătate, pe când adevărate măsuri ar fi acelea menite a dezvolta aptitudinile cari sunt în germen în chiar poporul românesc”.
„Statul omenesc nu e rezultatul unui contract sinalagmatic, ci un organism produs de natura intimă şi de înclinările unui popor(;)”, iar „arta politică e ca arta medicului; are să subvină acţiunii şi reacţiunii binefăcătoare a naturii, nu să impuie legi a priori unui organism care nu poate trăi decât în conformitate cu legile lui înnăscute”.
„Nu acel legiuitor va fi însemnat care va plagia legi străine traduse din codicele unor ţări depărtate ce au trăit şi trăiesc în alte împrejurări, ci cel care va şti să codifice datina ţării lui şi soluţiunea pe care poporul în adâncul convingerilor sale o dă problemelor în materie.
Nu acel om politic va fi însemnat, care va inventa şi va combina sisteme nouă, ci acel care va rezuma şi va pune în serviciul unei mari idei organice înclinările, trebuinţele şi aspiraţiunile preexistente ale poprului său.
Nu acel istoric va fi exact, carele în fraze pompoase va lăuda sau va batjocori întâmplările în trista şi searbăda lor conexiune cauzală, ci acela care va căuta raţiunea de-a fi a acelor întâmplări şi va descoperi-o în adâncimea geniului popular. Unul ca acesta ar descoperi că aceleaşi raţiuni cari au făcut pe români să crească i-au făcut să şi cază; aceleaşi calităţi care au urcat pe osmani la înălţimea de stăpânitori a trei continente au fost rădăcinile pieirii lor; că orice calitate, orice energie, orice e mare şi puternic ca patimă are în consecuenţa cu sine însuşi rădăcinile fericirii şi nefericirii sale”.
„Daca ştiinţele naturale şi matematice sunt prin chiar natura lor cosmopolite, ştiinţa istoriei, a limbei, a manifestărilor artistice ale unui popor, a vieţii lui juridice, a datinelor este o ştiinţă naţională. Acestea din urmă întăresc vertebrele naţionalităţii, acestea fac pe un popor să se cunoască pe sine însuşi, îl păstrează în originalitatea şi tinereţea lui şi-l mântuie de platitudinea unei culturi cosmopolite”.
„Dar civilizaţia noastră e falsă; străini şi semistrăini născuţi în Bucureşti ori în oraşele de pe Dunăre şi franţuziţi la Paris, aceştia au falsificat şi drept, şi viaţă publică, şi datini, au prefăcut Cuventele den bătrâni în limba păsărească a gazetelor şi a pledoariilor dinaintea tribunalelor, încât chiar dicţionarul limbei în circulaţiune trebuie trecut prin depănătoare şi ne vedem nevoiţi a face istoria fiecării vorbe pe care-o întrebuinţăm pentru a-i păstra înţelesul”.
„Iată dar situaţia în care ne aflăm. Ne-am modificat legislaţiunea după(;) placul străinilor. Toate garanţiile de inalienabilitate a bunurilor imobiliare s-au dus din obiceiul pământului, ca şi din legile scrise, şi, neavând nici industrie nici negoţ, suntem în pericol a pierde până şi ţărâna cea amestecată cu oasele strămoşilor”.
„Când ne-aducem aminte de starea de odinioară din Moldova, când proprietari şi săteni nu erau oameni deosebiţi, ci vechi prietini neam de neamul lor, cu raporturi întemeiate de amândouă părţile pe-o absolută bună-credinţă, şi le comparăm apoi cu procederile vestitului Uhrinovski şi vedem ţara plină de arendaşi şi de proprietari evrei, ni se face milă şi… scârbă de-o cădere atât de cumplită. Ajunsese lucrurile că întindeau jidanii oameni bătrâni şi cinstiţi la pământ şi le scuipau în gură!! Aceasta sub un guvern liberal, sub legi liberale(;)”.
„Permită-ne confraţii a le-o spune; semnul dumnezeiesc prin care se deosebesc adevăraţii reformatori de panglicarii ce vor să ia ochii mulţimii cu lucruri nouă, steaua în frunte cu care se nasc în lume este iubirea trecutului, simţul istoric. «Nu voi să stric legea veche, zise Isus Nazarineanul, voi s-o restabilesc.»” „«Voim să punem la loc bunele şi bătrânele datini ale ţării», zice Matei Basarab; «Vă cer trecutul ţării mele îndărăt cu Domnia ei, cu legile ei vechi, cu datinile ei», zice Tudor cătră împăratul Turciei, şi numai în trecut văd toţi rădăcinile regenerării”.
„Daca, la 1848, generaţia de agitatori ar fi fost compusă din oameni serioşi, cunoscători ţării, poporului şi datinelor lui, nu bonjurişti pomadaţi şi frizaţi, daca ar fi fost Tudor şi nu C.A. Rosetti, acesta ar fi căutat îndreptarea în întoarcerea la trecut.
Ars trebuia Regulamentul Organic ş-aşa, dar trebuia ars în favorul vechilor instituţii româneşti, nu în favorul bagajului de idei cosmopolite şi a priori ale Revoluţiei Franceze.
Aceasta din urmă a fost o revoluţie a burgheziei, deci cu toate fibrele şi rădăcinile străine de nevoile şi trecutul ţării noastre de plugari şi păstori”.
„Dacă în timpul(;) când ni se promitea domnia virtuţii, cineva ar fi prezis ceea ce are să se întâmple peste câţiva ani, desigur ar fi fost declarat proroc mincinos.
Să fi zis cineva că-n nu mai mult de şase ani cei ce promiteau economii vor spori bugetul cheltuielilor cu 40%;
că cei ce protestau contra convenţiei comerciale vor supunea-o iscăliturii Capului statului şi vor sancţiona-o;
că cei ce combat funcţionarismul vor spori numărul posturilor cu sutele;
că cei ce sunt pentru independenţa alegătorilor vor face pe funcţionar să atârne atât de mult de autorităţile supreme încât aceste mii de oameni să voteze conform comandei din Bucureşti;
că cei ce-au trădat se vor decora!
că cei ce-au hulit prin pasquiluri Coroane vor fi decoraţi cu Bene merenti;
că se va specula averea statului la bursă, că se vor cumpăra de stat cu 60% hârtii ce valorau în piaţa de efecte 20% şi că, prin această haiducie parlamentară, o sumă d(;)e(;)[parlamentari] vor deveni milionari;
că se vor da 17 milioane pe drumul de fier Cernavodă-Chiustenge, care nu face nici cinci, şi că patru milioane din preţul de cumpărătură se va împărţi între membrii Adunărilor;
că se va constata prin dezbateri publice într-un stat vecin cumcă o seamă de judecători şi de administratori în România sunt tovarăşi de câştig ca bandiţii de codru;
că administraţia va ajunge în halul de-a prinde cetăţenii ce-i displac pe uliţe şi a-i trimite sub escortă la Bucureşti, pretextând că sunt nebuni.
Daca cineva ar fi prezis toate acestea lumea ar fi râs de dânsul şi totuşi nu numai acestea, ci multe altele s-au întâmplat şi se întâmplă zilnic, fără ca opiniunea publică să se mai poată irita măcar. Ca-n vremea cezarilor din Roma, opinia publică e ostenită şi moleşită; ea nu mai are putere de reacţiune. Un fel de eres orb că aşa trebuie să fie, că «lumea moştenire tâlharilor s-a dat», precum zice Gr. M. Alecsandrescu, a cuprins toate spiritele şi le-a umplut de apatie faţă cu interesele publice”.
„Prevestitorii decadenţei bat în zădar la poarta luării noastre aminte. În zadar medicul recrutor constată degenerarea rasei române, perceptorul sărăcia ei, învăţătorul ignoranţa, economistul inepţia ei produsă în mod artificial – noi urmăm, ca bizantinii decăzuţi, a tăia înţelesul cuvintelor în două şi, cum pentru aceştia vorba filioque era pretextul de război civil şi de împărecheri, tot astfel la noi vorba liberalism constituie pretextul sub care o ceată de negustori de principii monopolizează şi nimicesc puterile întregei ţări”.
„Individul dat e un rezultat al principiului conservator al moştenirii; el moşteneşte calităţile acelea care au asigurat în lume existenţa şi puterea strămoşilor săi. Aceste calităţi constituie caracterul individului; ele corespund c-un complex de idei abituale cu cari el măsoară, coordonează, judecă cursul pururi nestatornic al împrejurărilor şi al lucrurilor. Oriunde am sta, cerul ne pare o boltă deasupra, o jumătate dinlăuntrul unui glob, dar bolta pare a se învârti împrejurul Pământului de la răsărit spre apus; unele stele descriu împrejurul lui cercuri mari, altele cercuri mici; numai două locuri ale cerului par a sta în nemişcare, două puncte: cele două poluri ale globului sideral. Împrejurul osiei statornice dintre aceste două poluri statornice se-nvârte în mişcare aparentă universul (motus comunis) şi după aceste două puncte stabile putem număra curgerea veacurilor cu exactitate matematică.
Astfel şi în universul intelectual şi moral al fiecăruia dintre noi trebuie să existe poluri, idei dominante împrejurul axei cărora să se opereze mişcarea celorlalte gândiri. Aceste idei sunt vertebrele caracterului individual şi, când ele aparţin unui popor întreg, ele constituie caracterul naţional. Însă aceste idei dominante nu sunt invenţiuni a priori, nu sunt culese de prin gazete franţuzeşti şi parastisite ca marfă nouă pe malurile Dâmboviţei. Ele cată să răsară din elemente statornice ca şi dânsele, din natura pământului de sub picioare, a cerului de deasupra, a statornicelor datini şi gândiri ale rasei naţionale demprejur. Aceste idei se moştenesc în bunul-simţ comun al poporului, în aptitudini şi înclinări de caracter pe cari le lasă părinţii din părinţi strănepoţilor lor; ele sunt însă lucruri pe cari străinii nu le pot înţelege chiar dac-ar vorbi cu sunete româneşti. Degeaba Giani, Carada ş.a. ar încerca, cu toată bunăvoinţa, să fie români. Nu pot să fie, cu toate silinţele, căci înlăuntrul organismului lor nu există nici o urmă fosilă de vrednicia poporului românesc preexistentă epocii fanarioţilor, pentru că partea fosilă din ei e vicleşugul şi pehlivănia din Bizanţ, e malonestitatea şi meschinăria de caracter, e tertipul ca cocoaşă intelectuală, corespunzător cu cocoaşa fizică. Prea bătrâni ca rasă ca să se poată adapta poporului şi pământului pe carele furtuna istoriei orientale i-a aruncat cum vântul aruncă frunzele veştede de pe-un copac uscat, ei încearcă nu a se adapta, ci a modifica mediul social în care au picat, după natura lor proprie, a demagogiza poporul românesc, cel tânăr, cel cu bun-simţ, cel lipsit de invidie. Cu invidia, comună veneticilor din toate ţările, cu veninul dizolvant al scepticismului şi al calomniei, cu egalitarismul celor ce n-au nimic de pierdut ei au târât în mlaştina lor morală poporul crescut puternic în umbra Basarabilor şi a neamului Muşatin, i-au împestriţat limba, i-au sustras istoria şi datinile, i-au escamotat şira spinării, comoara de idei şi înclinări abituale cari făceau ca poporul nostru să semene în toate cu strămoşii lui”.
„O logomahie stearpă, iată tonul tuturor foilor aproape, o ceartă pentru abstracţiuni fără sferă determinată şi fără cuprins determinat, iar sub pretextul subţire al acestei certe de vorbe, animalul organic îşi caută hrana zilnică, fără nici un scrupul pentru binele aproapelui său.
Organizaţiunea noastră liberală n-a făcut-o nimeni în serios, nici n-a luat-o nimeni ca atare.
Nu libertatea materială s-a cerut, nu libertatea muncii, ci libertatea ignoranţei de-a acapara funcţiile publice. Bugetul nostru este piaţa pe care se vând scump cele patru clase primare, ce în locul unei meserii onorabile, scârţâie slove negre pe hârtie albă.
Clasa aceasta a feneanţilor avizată la buget e nenorocirea noastră socială. «Naţiunea» va concede că tot ce e e deasupra în societatea română (în societatea din România n.n.) e o pătură nenumărată de mijlocitori, nu de producători. Nici prefecţi, nici subprefecţi, nici advocaţi, nici negustori nu sporesc c-un fir de grâu măcar producţiunea ţării, nu dau materiei o schimbare de formă, singura ce dă valoare adevărată muncii omeneşti. Advocaţi, negustori, amploaiaţi, etc. nu mijlocesc decât schimbul de posesiune a lucrurilor, fără a spori masa lor, fără a le da o valoare superioară prin schimbarea formei. Mulţimea nenumărată de ovrei nu are altă ocupaţie decât aceea ce face toată clasa imediat superpusă ţăranului, a transmite de la o mână la alta posesiunea lucrurilor, dar a opri pe această cale cea mai mare parte drept recompensă a acestui serviciu de mijlocitor. Deci există două naţiuni deosebite în această ţară, una stoarsă şi sărăcită de producători, alta îmbuibată de mijlocitori: poporul şi plebea.
A afirma că «liberalism» sau «conservatism» de principii poate lecui o asemenea stare de lucruri este, ierte-ni-se, o credinţă uşoară. Orice principii am pretexta că avem şi unii şi alţii, mizeria şi lipsa de cultură vor fi umbra pseudocivilizaţiei noastre. Numai o organizare strictă care ar sili pe poporul de mijlocitori la muncă şi la producţiune, o organizare care ar îngreuia parvenirea la funcţii publice, dar le-ar deschide, prin alt regim economic, o piaţă în care să-şi deprindă şi să-şi ofere braţele la munca reală, ar putea să vindece relele de care suferim”.
„Înmulţirea clasei de mijlocitori a produs răul social al împuţinării şi sărăcirii claselor producătoare; iar mizeria are de efect imediat demoralizarea. Aceasta apoi merge mână-n mână cu degenerarea rasei chiar. Un popor sărac, dar sănătos, are tot lungul viitorului înaintea lui; dar un popor fizic degenerat, un popor compus din stârpituri, e condamnat a pieri pentru totdeauna. Medicul recrutor ce constată degenerarea fizică a rasei, cel igienist care constată morbiditatea şi mortalitatea ei, iată cei ce ne arată în adevăr rezultatele negustoriei de vorbe cu care ne-ndeletnicim toţi, din nenorocire, de la 1848 până astăzi. Aciia însă cari faţă cu faptul decăderii fizice sunt în stare să admită un progres real în ţară sunt sau amăgiţi sau amăgitori”.
„Oamenii simt o apăsare, asemenea celei produse de atmosfera îngreunată de furtună, apăsare de care nimeni nu-şi poate da seama de unde vine, dar care se manifestă prin o sumă de incidente. Desigur nu e pură întâmplare că se înmulţesc omorurile, aceste morţi fizice prin violenţă, precum se sporesc falimentele, aceste decese economice asemenea violente. Nu credem ca circulare să poată înlătura cauzele sociale din cari răsar asemenea fenomene. În sfera vieţii morale pare a nu mai fi existând nici o idee serioasă care să-ncălzească sufletele şi să le ridice din mizeria vieţii de toate zilele. Ideile religioase sunt subminate de-un materialism brutal, ideile morale substituite prin maxime epicureice şi prin cinism; scandalele se-nmulţesc şi iau formele cele mai degradătoare; ideea naţionalităţii chiar, atât de roditoare şi în stare a ţine loc multor goluri ale culturii, e subminată de teoreme cosmopolite şi socialiste. C-un cuvânt, zi cu zi ne americanizăm, zi cu zi devenim mai nepăsători faţă cu soarta poporului nostru propriu şi-n mijlocul acestei nepăsări, caracteristice numai pentru popoarele guvernate de despotism, singurul nerv care mişcă elementele dominante este goana după influenţă şi aur.
Precum corpurile cereşti răsar şi apun, tot astfel credinţa popoarelor vechi le dădea zeilor un răsărit pe orizontul conştiinţei omeneşti şi le dădea un amurg de seară şi o asfinţire. După apunerea lor ce putea să rămâie în urmă decât întunerec şi haos?
Tot astfel constelaţiunea de idei morale şi naţionale cari au luminat trecutul nostru, care ne-a mânat pe calea dezvoltării, înclină spre apus, nici una din credinţele din trecut nu rezistă disoluţiunii şi, ca să întrebuinţăm un frumos cuvânt al Bibliei, semnele vremii se înmulţesc”.
„Marii oameni ce se pretind reprezentanţi ai poporului românesc întreg, cei ce pretind a personifica idealurile noastre naţionale, lupta de emancipare ce ne absoarbe(;), aceştia nu au în vedere decât utopii cosmopolite, proprii a ne dezorganiza şi mai mult, a slăbi în noi simţul de conservaţiune naţională şi, dacă se servesc din când în când de ideile comune poporului românesc, o fac numai debitându-le ca pe o marfă, pentru a-şi câştiga popularitate.
Faţă cu aceste fenomene de discompunere pe toate terenele nu e oare o datorie pentru oamenii de bine de-a se opune uniţi acestui curent fatal care ameninţă a atomiza pe cel mai numeros popor din răsăritul Europei? Căci la ce alt tinde demagogia la noi şi pretutindenea decât de-a nimici clasele, identitatea lor de interese şi de vederi, de-a le desface în indivizi, de-a opune pretutindenea numărul şi mulţimea valorii, culturii şi meritului?”.
„Ameninţaţi dinlăuntru şi dinafară de discompunere, având a lupta cu duşmanul demagogiei interne, care, ca o boală organică, mănâncă încheieturile societăţii, pe când duşmanul estern caută a absorbi naţionalitatea, suntem în prada frigurilor dinlăuntru şi lovirilor din afară, stăpâniţi cu toate acestea, în timpul crizei, de-o mână de feneanţi şi de facem-treburi, de-un grup de esploatatori pentru cari nu există alte cestiuni decât acelea ale stomacului lor propriu”.
„Dar creditul statului e sus, ni se zice. Să nu se uite cumcă încă aveţi ce vinde. Mai sunt de vândut trupurile de moşii ale statului, mai e de vândut dreptul de-a le cumpăra; mai sunt de vândut încă multe din România din câte strămoşii au păstrat.
Şi, daca ne veţi întreba care e împrejurarea ce inspiră străinătăţii încredere în solvabilitatea statului român, vă vom spune asemenea care e.
Din ce în ce elementele naţionale sunt substituite prin cele străine; siguranţa că România devine un simplu nume pentru a însemna colonii din centrul Europei lângă Dunăre, siguranţa că poporul nostru nu mai e în stare de-a-şi recâştiga vreodată pământul patriei sale din mâini străine, pe această siguranţă că viitorul e al lor în această ţară, ei creditează guvernului”.
„Matei Basarab răscumpăra cu bani din visterie pământuri încăpute pe mâini străine; astăzi trei din patru părţi ale acestor pământuri sunt în asemenea mâini. Se înţelege că cu pământul trec drepturile publice, cu acestea Parlamentul, cu Parlamentul puterea”.
„Ceea ce simţim cu toţii(;) sunt relele reale care bântuie ţara, rele cari nici nu au a face măcar cu principiile conservatoare sau cu cele liberale şi pentru a căror înlăturare nu se cere dialectică şi oratorie, ci muncă, echitate şi adevăr”.
„Suntem siguri că o altă stare de cultură, că mai multă ştiinţă, o mai îngrijită educaţie, o accesibilitate mai reglementată la demnităţile publice, după măsura meritului şi a învăţăturii, ar da rezultate mai bune, oricare ar fi forma de guvernământ din România”.
„Noi, poporul latin de confesie ortodoxă, suntem în realitate elementul menit a încheia lanţul dintre Apus şi Răsărit; aceasta o simţim noi înşine, se simte în mare parte de opinia publică europeană, aceasta o voim(;).
Oricât de adânci ar fi dezbinările ce s-au produs în timpul din urmă în ţara noastră, când e vorba de legea părinţilor noştri, care ne leagă de Orient, şi de aspiraţiunile noastre, care ne leagă de Occident(;), vrăjmaşii, oricari ar fi ei, ne vor găsi uniţi şi tot atât de tari în hotărârile noastre ca în trecut”.
„Demult oamenii de bine ar fi trebuit să formeze o ligă de regenerare naţională, demult ar fi trebuit să se opuie licenţei în toate: fie aceea în familie, fie-n Biserică, fie-n societate, fie-n presă”.
„Noi privim ideea statului ca apărător al meritului legitimat, al averii legitime, al muncii legitime, ca ceva superior dispoziţiilor generale ale unei generaţii, ca un element moral alături cu imoralitatea eventuală a tendenţelor existente în societate”.
„Vorba e de a se găsi o organizare, pre cât omeneşte e cu putinţă, care să asigure înaintarea treptată a meritului şi înlăturarea ambiţiilor nelegitime şi a poftelor nemăsurate cari stăpânesc pe toţi aceia ce, fără muncă şi numai prin cheltuială de tertipuri, se hrănesc din sudoarea poporului, fără a o compensa nici prin stiinţă, nici prin caracter”.
„Odinioară o Biserică plină de oameni, toţi având frica lui Dumnezeu, toţi sperând de la El mântuire şi îndreptându-şi vieţile după învăţăturile Lui; azi acea Biserică stă pustiită prin necredinţă şi nevoi. Spiritul speculei, al vânătorii după avere fără muncă şi după plăceri materiale a omorât sufletele.
Odinioară o clasă dominantă puţin numeroasă, incoruptibilă şi păstrătoare a tradiţiilor ţării; azi dasupra oameni îmbogăţiţi prin camete, prin specule, prin ruina altora. Odinioară o organizaţie a muncii putând rezista străinilor; astăzi acea muncă discompusă breaslă cu breaslă, sterilizată prin năvălirile negoţului străin. Odinioară legi răsărite din însuşi datinile şi deprinderile poporului, azi codici întregi traduşi din franţuzeşte. Odinioară o dreaptă cumpănire între mijloace şi trebuinţe, azi deprinderea a mii de trebuinţe străine, în disproporţie cu puterea de producere a ţării. Odinioară populaţia creştea şi se înavuţea; azi se înavuţesc străinii, iar populaţia străveche se stinge pe zi ce merge. Din oasele ei măcinate de greutăţile impuse de aceşti feneanţi răsar şi se hrănesc Caradalele, Costineştii, Pherikyzii şi cum i-o mai fi chemând”.
„Compensaţia nu se dă de cătră o clasă sau de cătră un om decât prin muncă intelectuală sau musculară. Munca musculară consistă în producere de obiecte de utilitate necontestată, cea intelectuală în facilitarea producţiunii acestor obiecte. Din acest punct de vedere vânzarea de rachiu de cucută prin sate şi colportajul nu nu se par nici a fi produs obiecte de utilitate, nici a fi înlesnit producţiunea prin o mânuire mai inteligentă a instrumentului de muncă”.
„Nu specula, munca trebuie să determine mersul societăţii şi înaintarea pe scara socială”.
„Dar pentru sanificarea noastră e necesar ca să dispară din viaţa publică elementele parazite(;), a căror vină publică de dezorganizarea actuală”.
„Naţionalitatea română ca oricare alta are dreptul înnăscut de a-şi apăra moştenirea ei istorică şi munca ei(;). Alegerea armelor şi mijloacelor atârnă de timp şi de împrejurări, şi, dacă e vorba de păstrarea rasei române pe acest colţ de pământ şi de întărirea caracterului ei şi a felului ei de-a fi, nici o armă nu este rea întrebuinţată la timpul cuvenit”.
„E evident că averea nu se poate câştiga decât sau prin muncă directă, deci prin întrebuinţare de forţă musculară sau nervoasă, sau prin fructificarea muncii capitalizate, prin capital. Când vedem milionari(;) făcând avere fără muncă şi fără capital nu mai e îndoială că ceea ce ei au a pierdut cineva şi a pierdut-o fără compensaţie. Tertium non datur. Nu există alt izvor de avuţie decât sau munca, fie actuală, fie capitalizată, sau sustragerea, furtul, fie legal, fie ilegal.
Rolul muncii intelectuale e foarte mare în ordinea economică.
În adevăr un drum făcut de inginer a înlăturat sute de piedici din calea carului cu grâu, i-a ieftinit transportul, l-a făcut mai capabil de concurenţă, i-a dat o mai mare siguranţă că munca cuprinsă în el va fi răsplătită.
Un agronom care ar deprinde pe un ţăran cum, cu aceeaşi cheltuială de forţă musculară, să producă de două, de trei, de zece ori mai mult, cum cu aceeaşi cheltuială de forţă musculară să-şi satisfacă de zece ori pe atâtea trebuinţe i-a făcut ţăranului un serviciu care trebuie răsplătit. Un om de stat care cheltuieşte o sumă bugetară în mod productiv, încât suta cheltuită corespunde într-un loc oarecare cu o mie în producţiunea publică, a făcut un serviciu care trebuie plătit. Clasele dominante cată deci să compenseze prin muncă intelectuală onestă şi intensivă cheltuiala de muncă musculară ce le susţine”.
„O organizare care să aibă în vedere mai cu seamă păstrarea şi întărirea naţionalităţii, a claselor naţionale, a muncii noastre, va trebui să ia locul formalismului gol de pân-acum, importului de legi şi regulamente copiate din franţuzeşte şi nemistuite.
Când va fi sosit momentul luptei pe acest teren şi ziarele străine se vor convinge de teoria noastră, se vor convinge că există o nemăsurată deosebire între trebuinţele reale ale poporului nostru şi între apetiturile nesăţioase, lipsa de gândire şi de principii, apucăturile demagogice ale adversarilor”.
„Confraţii noştri vor înţelege lesne despre ce e vorba. Statul nostru nu are altă raţiune de a fi decât aceea că e stat românesc, deci dezvoltarea elementului românesc este şi cată să fie ţinta noastră de căpetenie. Oricari ar fi măsurile – fie cât de frumoase şi mari – cari ar împiedica dezvoltarea acestui element, fie din consideraţia pentru idei importate, fie sub pretextul acestor idei, ele sunt a se privi ca stricăcioase şi contrarii ideii statului nostru. Nu ne îndoim că cu lista de fraze a programelor liberale cosmopolite s-ar putea asemenea dezvolta câteva milioane de oameni pe suprafaţa acestui teritoriu, dar acesta n-ar mai fi România, ci America sau Belgia Orientului(;). Raţiunea de stat ne pare superioară tuturor ambiţiilor nejustificate şi întregului bagaj de fraze cosmopolite cu cari publicul nostru este ameţit(;). Ceea ce voim deci e ca naţia să fie redată ei însuşi, ca clasele ei productive, grupurile ei de interese adevărate şi generale să contribuie la formarea voinţei ţării, adică a legilor ei, nu însă populaţia flotantă de postulanţi şi advocaţi de-a doua şi a treia mână, cu reţetele lor, pretinse infailibile, de fericiri făgăduite şi ne-mplinite. Voinţa legală şi sinceră a ţării, o voinţă nestoarsă şi neindusă în eroare, iar nu instinctele vânătorilor de funcţii să determine mersul statului. Singura discuţie între noi şi adversari sinceri este aşadar numai asupra marginii până la care ideea statului, ideea armoniei intereselor, are să facă concesii aspiraţiunilor şi ambiţiei individuale. Şi această margine nu e trasă în mod absolut; căci cu cât organizarea unei ţări e mai veche, [mai] îmbinată cu tradiţiile, mai puternică cu atâta arena ambiţiilor poate fi mai largă fără pericol pentru interesele generale”.
„Şi noi suntem liberali în marginile pe cari ni le permite armonia intereselor naţionale şi existenţa statului român ca individualitate deosebită; şi noi suntem democraţi întru cât ajung a se esprima şi a stăpâni interesele demosului român. Ceea ce nu admitem e ca în socoteala fiinţei noastre naţionale şi a intereselor deosebitelor clase libertatea să fie o libertate de esploatare şi democraţia, să fie domia unei populaţii flotante şi improductive prin sufragiul stors de la aceste clase în contra chiar a intereselor lor bine înţelese”.
„Cu sărituri pseudocivilizatorii, cu crearea de locuri mari în care să intre panglicari mici, cu forme goale în locul fondului, cu vorbe late în loc de ştiinţă şi raţionament, cu Costineşti ca surogat pentru Colbert nu se regenerează şi nu se-ntăreşte o naţiune.
Cestiunea economică la noi nu e numai o cestiune a mişcării bunurilor; ea e mai adâncă; e socială şi morală. Pentru rezolvarea ei ar trebui un moment de înălţare a inimelor la care să contribuie clasele în adevăr educative ale societăţii, preotul, dascălul, legiuitorul penal, ba chiar psihiatrul.
Căci dacă avem nevoie de ceva e înainte de toate de-a urâ neadevărul, ignoranţa lustruită, cupiditatea demagogilor, suficienţa nulităţilor. Trebuie să se înfrângă odată conspiraţia pe care tot ce e mărginit şi ambiţios, sărac şi leneş, stupid şi invidios au plăsmuit-o din instinct contra caracterului drept al poporului nostru, în contra bunului său simţ, în contra muncii sale”.
„Sistemul lor de guvern şi maniera lor de-a vedea sunt o crimă în contra ţării”.
„De vorbă s-au servit gonind popularitate, dar în faptă s-au dovedit a fi intelectual străini(;). Despreţuind Biserica noastră naţională şi înjosind-o, atei şi francmasoni cum sunt toţi, ei ne-au lipsit de arma cea mai puternică în lupta naţională; dispreţuind limba prin împestriţări şi prin frazeologie străină, au lovit un al doilea element de unitate; despreţuind datinile drepte şi vechi şi introducând la noi moravurile statelor în decadenţă, ei au modificat toată viaţa noastră publică şi privată în aşa grad încât românul ajunge a se simţi străin în ţara lui proprie”.
„Declamaţiile şi asigurările solemne de patriotism nu ajută nimic în cestiune, întru cât e etnologică. În privirea politică, punerea tezei poate fi oportună sau inoportună, practică sau nepractică, dar numai din punctul de vedere al celui care-o judecă, nu din acela al adevărului în sine. Pentru meritele reversibile financiare ale grupului Carada – C.A. Rosetti(;) cestiunea e şi inoportună şi nepractică.
Să sperăm că vom avea alt înţeles pentru distingerea între ceea ce e tipic românesc şi în adevăr naţional pe de o parte şi între importaţiunile de tot soiul ce se pretind naţionale”.
„Cât despre folosul practic pentru ideile conservatoare, el e evident. Formula unei organizaţii conservatoare, abstracţie făcând de ţară şi de poporul istoric, se dovedeşte a fi sterilă şi lesne de escamotat. Vedem că(;) maieştri în precupeţirea unor asemenea formule(;) primesc orice program politic, numai la putere să rămâie. Treaba lor să răsucească şi să falsifice principiile conservatoare şi să pretinză că sunt ale lor.
Pentru noi principiile sunt un mijloc pentru păstrarea predominării rasei române în ţară; pentru ei un mijloc de-a rămânea la putere şi a escamota încrederea celor lesne de amăgit. Lupta trebuie să devie mai substanţială şi s-apropie timpul în care, în genere, deosebirea între idei conservatoare şi liberale, între idealuri abstracte de organizaţie (de organizare n.n.) va căta să înceteze.
Lupta se va naţionaliza. De o parte vom întâlni fanarioţii şi străinii, de orice credinţe politice ar fi, de alta românii proprii şi în realitate asimilaţi, abstracţie făcând de principii politice”.
„Prin declaraţii în contra tezei deosebirii de rasă din România se înlăturează un adevăr? Că se supără mulţi asupra unui adevăr atât de izbitor, înţelegem; ne pare rău pe de altă parte că aşa este, dar amicus Plato, magis amica veritas”.
„Dar ce mai la deal la vale? Orice etnolog străin, german ori francez, a recunoscut şi va recunoaşte că pătura superpusă acestui popor e neromână. Neromână nu cu legea civilă, nu cu dreptul public, nu cu constituţia, ci cu neamul şi cu obiceiurile rele. Atât de străini încât nici nu le e cu putinţă de a înţelege pe român(;).
Dar sunt mari patrioţi aceşti oameni?
O! ostentativi patrioţi, foarte guralivi, foarte înfocaţi când afacerile scabroase şi pensiile sunt în perspectivă”.
„La ei mintea e înlocuită prin viclenie”. („Simptome permanente de slăbiciune intelectuală”.) Viclenia e un semn de slăbiciune, căci mintea omenească veritabilă stă în raport direct cu capacitatea de-a pricepe în mod dezinteresat un adevăr. Ca slăbiciune de caracter e de citat falsitatea. Prietenoşi, lipindu-se şi măgulind pe oricine de care au trebuinţă, ei urăsc în realitate orice putere superioară, fie intelectuală, fie de caracter. Istoria lui Tudor şi a lui Cuza ar ilustra această teorie.
Oameni ce linguşeau a împărtăşi ideile acestor spirite cu totul lipsite de viclenie, nu aceia cari ar fi avut curajul de-a li se opune pe faţă, îi trădează.
Dacă am cerceta originea ofiţerilor de gardă de la 11 fevruarie am afla că e străină, începând cu fiul unui făclier grec de la Botoşani şi urmărind toate numele.
Fără îndoială că lupta aceasta e purtată în mod instinctiv, fără claritate de vederi, cu tendenţe elementare de atracţiune şi repulsiune. Precum celţii Irlandei, deşi anglificaţi, simt dominaţiunea anglo-saxonă ca pe-o dominaţiune străină de rasa şi înclinaţiunile lor, tot astfel poporul românesc simte instinctiv că e dominat de oameni cari se pretind numai români, fără a fi, şi cari n-au nici milă de el, nici pricepere pentru geniul lui.
Geniul neamului românesc e o carte cu şapte peceţi pentru generaţia dominantă”.
„Revoluţia socială de la 1848 s-a petrecut înăluntrul şi în favorul claselor dirigente ale societăţii noastre americane. Nu emanciparea poporului se cerea de către «patrioţi», ci egalitatea lui Carada şi Cariagdi cu boierii mari ai ţării; nu condiţii de înaintare a poporului a voit cineva, ci dreptul cenuşerului de vistierie de-a ajunge ministru. La o organizare sănătoasă a naţiei n-a gândit nimeni şi, când vedem cu ce elemente avem a face, putem zice că nici nu se va gândi nimenea”.
„Precum regimul parlamentar n-a servit la noi în ţară decât a îmbogăţi şi arisocratiza plebea străină, a o pune d-asupra claselor vechi şi româneşti ale ţării, tot astfel, pentru a consacra stăpânirea acestor noi români şi a o asigura în contra poporului nostru, se va pretinde într-o zi că ţara piere, pentru că Caradalele vor fi ameninţate în monopolul de-a o esploata şi se va suprima sistemul reprezentativ în interesul claselor dominante, reprezintate dincoace prin d-alde Pherekydes şi Giani, dincolo de Milcov prin jidani. Precum în interesul esclusiv al acestor elemente s-a introdus la noi în ţară sistemul reprezentativ, tot în interesul lor esclusiv se va şi înlătura la nevoie. Acesta e adevărul adevărat”.
„Înceta-va opoziţia în genere prin aceasta?
Nu, ea n-ar înceta, dar departe de-a fi legală ca până acum, departe de-a se mişca pe terenul reformelor posibile sau practice, va începe a se recruta din alte elemente şi va aluneca pe căi greşite, poate chiar mai mult decât greşite. Cine ştie daca spiritele vor putea suporta darea în întreprindere a unei ţări întregi pe mâna unei companii de exploataţie? Cine garantează că meritul nedreptăţit, că ştiinţa înlăturată, că caracterul energic înlăturat nu vor devia pe căi periculoase, cu atât mai periculoase cu cât vor fi sfinţite prin spirit de sacrificiu, sfinţite de fanatismul naţional? Daca pentru omul ce voieşte îndreptarea stărilor de lucruri din patria sa pe cale legală, liniştită, nu va mai rămânea mijloc de-a o face nu va pune oare binele, fie chiar rău înţeles, al ţării mai presus de legi, de instituţii, de tot?
Oare spiritul timpului nu e destul de turbure, destul de încărcat cu idei socialiste şi nihiliste, cu demagogie internaţională, pentru a găsi şi la noi adepţi(;)?”
Fireşte, la o adică, „nu dreptul public, ci păstrarea naţionalităţii e lucru de căpetenie pentru noi, şi ar fi mai bine să nu alegem deputaţi (parlamentari n.n.) decât să piară naţia românească”.
Dar „suntem în contra lovirilor de stat, pentru că ele împuţinează conştiinţa de drept a poporului, ba o nimicesc chiar. Această conştiinţă, atât de rău încurcată prin introducerea a sute de legi traduse din franţuzeşte, nu trebuie nimicită prin răsturnarea de legi fundamentale(;)”.
Cineva „se teme de despotism, de salvarea printr-un singur om?
Doamne al veacurilor, unde e acel singur om?”.
„Asigurăm de mai înainte că acel om nu va fi străin.
Unde e acel singur om să preţuiască plebea aristocratizată(;) cu cât face, cu câte un capăt de funie la fiecare?”.
„Dar(;), nu mai sperăm în venirea unui asemenea om. Acest popor românesc e atât de sărăcit, atât de ameţit prin fraze, atât de căzut, încât un asemenea om ar muri sub garduri, ca Şincai ori ca Avram Iancu, sau s-ar găsi cineva să-l vânză, precum pe Tudor l-a vândut sârbul Macedonski, şi, în acelaşi timp în care acel singur om ar zăcea în puşcărie sau la ocnă, tot unui C.A. Rosetti sau unei Caradale i s-ar vota pensie reversibilă, pentru c-ar fi scăpat ţara de acel om. Glontele care a lovit în Barbu Catargiu trebuie să fi având pensie şi decoraţie căci, din neam în neam, cei ce au vândut ţările acestea, cei ce au trădat acest popor, aceia au fost distinşi, decoraţi, aplaudaţi şi populari”.
„În mod general am spus demult că înmulţirea disproporţionată a claselor improductive şi împuţinarea celor producătoare este răul de căpetenie, care devine şi mai grav prin împrejurarea că consumatorii improductivi sunt aproape toţi străini. Fără îndoială, toţi liberali, căci liberi de a esploata vor să fie, fără îndoială egalitari, căci egali vor să fie, ei pripăşiţi de ieri-alaltăieri, cu toţi cei ale căror nume s-amestecă cu începuturile ţării. Egali da! Dar semenii noştri nu sunt(;).
Aşa de puţin încât e preferabil să fim tiranizaţi de un român decât egali şi liberi alături cu aceste stârpituri(;); aşa de puţin încât singurul bine veritabil ce-ar putea să ne facă(;) ar fi să ne slăbească cu dragostea şi să nu se mai intereseze de o ţară care nu-i a lor, nici de-un popor din care nu fac parte”.
„În capul unui stat român nu se cade să vedem aproape numai oameni străini, incapabili de-a pricepe geniul poporului nostru şi, până la un grad oarecare, incapabili de-al iubi şi de a-l cruţa. Şi când vorbim de poporul român, ştim foarte bine de cine vorbim. Nu de amestecături, nu de oameni veniţi de ieri-alaltăieri  în una din provinciile Daciei lui Traian, ci de acel element etnic ieşit (rezultat n.n.) din încrucişarea romanilor cu dacii, de rasa română. Aceasta a fost în trecutul ţărilor noastre rasa plastică, rasa formatoare de stat, cea orânduitoare, cea istorică; aceasta trebuie să şi rămâie de acuma înainte”.
Însă, pentru aceasta, „noi nu cerem şi nu voim exterminarea(;) elementelor hibride”. „Ceea ce pretindem e ca asemenea elemente să nu fie determinante, domnitoare, în statul român. Nu ne opunem dacă ele se vor hrăni prin muncă proprie, iar nu exploatând munca altora”… „La noi cestiunea socială e o cestiune de parazitism”. „Clasele muncitoare trebuiesc scăpate de paraziţi; paraziţii însăşi trebuie, printr-o riguroasă organizare, siliţi la munca la care se pricep”… „O reorganizare socială, având drept principiu apărarea şi încurajarea muncii, înlăturarea feneanţilor şi paraziţilor din viaţa publică, iată ceea ce e de neapărată necesitate”.
„Cestiunea de căpetenie pentru istoria şi continuitatea de dezvoltare a acestei ţări este ca elementul românesc să rămâie cel determinant, ca el să dea tiparul acestei forme de stat, ca limba lui, înclinările lui oneste şi generoase, bunul lui simţ, c-un cuvânt geniul lui să rămâie şi pe viitor norma de dezvoltare a ţării şi să pătrundă pururi această dezvoltare. Voim statul naţional, nu statul cosmopolit, nu America dunăreană. Voim ca stejarul stejari să producă, nu meri pădureţi”.
„Deci, stabilind principiul fundamental că orice politică practică nu poate lucra decât cu elementele car-i sunt date, iar nu cu cele pe cari şi le închipuieşte a le avea şi convinşi că idei şi interese, fie cât de diverse, sunt şi trebuie să fie armonizabile pentru ca statul să fie cu putinţă, nici înţelegem, nici avem vreo încredere în mişcări violente sau estralegale şi, mai puţin încă în conspiraţiuni, deşi aceste din urmă s-au bucurat în trecut de o nejustificată glorie, de laurii pe cari cu uşurinţă-i plăsmuiesc gazetele, de aureola pe cari cei interesaţi o creează cu aceeaşi uşurinţă cu care cei dezinteresaţi o condamnă.
Tăgăduim că pe calea aceasta se poate realiza un adevărat progres, pe care nu-l vedem şi nu-l aprobăm decât în dezvoltarea treptată şi continuă a muncii fizice şi intelectuale. Căci cine zice progres nu-l poate admite decât cu legile lui naturale, cu continuitatea lui treptată. A îmbătrâni în mod artificial pe un copil, a răsădi plante fără rădăcină pentru a avea grădina gata în două ceasuri nu e progres, ci devastare. Precum creşterea unui organism se face încet, prin superpunerea continuă(;) de nouă materii organice, precum inteligenţa nu creşte şi nu se-ntăreşte decât prin asimilarea lentă a muncii intelectuale din secolii trecuţi şi prin întărirea principiului înnăscut al judecăţii, precum orice moment al creşterii e o conservare a celor câştigate în trecut şi o adăogire a elementelor cucerite din nou (a elementelor proaspăt cucerite n.n.), astfel, adevăratul progres nu se poate opera decât conservând pe de o parte, adăogând pe de alta: o vie legătură între prezent şi viitor, nu însă o serie de sărituri fără orânduială. Deci, progresul adevărat fiind o legătură naturală între trecut şi viitor, se inspiră din tradiţiunile trecutului, înlătură însă inovaţiunile improvizate şi aventurile hazardoase”. „Progresul nu se improvizează prin comoţiuni violente. El este opera înceată şi înţeleaptă a timpului”. „Cine-şi închipuieşte că poate progresa prin salturi nu face alta decât a da înapoi”.
„Interesul practic pentru patria noastră ar consta, cred, în înlăturarea teoretică a oricărei îndreptăţiri pentru importul necritic de instituţiuni străine, care nu sunt altceva decât organizaţii (decât organizări n.n.) speciale ale societăţii omeneşti în lupta pentru existenţă, care pot fi deci preluate în principiile lor generale, dar a căror cazuistică trebuie să rezulte în mod empiric din relaţiile dintre popor şi ţară [teritoriu]”.
„Niciodată o vorbă nu poate înlocui o realitate,(;)niciodată fraza culturii nu e echivalentă cu munca reală a inteligenţei şi mai ales cu întărirea propriei judecăţi, care e cultura adevărată, (;)niciodată fraza libertăţii nu e echivalentă cu libertatea adevărată, care e facultatea de a dispune de sine însuşi prin muncă şi prin capitalizarea muncii”.
„Libertatea este facultatea de-a dispune după inspiraţiunea propriei noastre judecăţi de puterile noastre mecanice şi intelectuale. Marginea libertăţii e paguba ce i-o putem aduce altuia”.
„Dumnezeu nu e în cer, nu-i pe pământ; Dumnezeu e în inima noastră”.

Bibliografie MIHAI EMINESCU

(nominalizează doar articolele şi, respectiv, manuscrisele din care am citat)

1.    Ecuilibrul, în ziarul Federaţiunea, III, nr. 38 din 22 aprilie, 4 mai 1870 – Textul este reprodus în Mihai Eminescu, Opere, vol. IX, PUBLICISTICĂ, 1870-1877, Albina, Familia, Federaţiunea, Convorbiri Literare, Curierul de Iaşi, Studiu introductiv de Alexandru Oprea, cu 68 de reproduceri după manuscrise şi publicaţii, Ediţie critică întemeiată de Perpessicius, Editura Academiei, Bucureşti, 1980.      
2.    Bătrânii noştri erau practici…, în ziarul Curierul de Iaşi, IX, nr. 74 din 4 iulie 1876 – Textul este reprodus în Opere, vol. IX.      
3.    Influenţa austriacă asupra românilor din Principate, în ziarul Convorbiri literare, X, nr. 5 din 1 august 1876 – Textul este reprodus în Opere, vol. IX.      
4.    Revista statistică, în ziarul Curierul de Iaşi, IX, nr. 90 din 15 şi 22 august 1876 – Textul este reprodus în Opere, vol. IX.      
5.    Între părerile…, în ziarul  Curierul de Iaşi, IX, nr. 112 din 10 octombrie 1876 – Textul este reprodus în Opere, vol. IX.      
6.    A începe cu stereotipul…, în ziarul  Curierul de Iaşi, IX, nr. 113 din 13 octombrie 1876 – Textul este reprodus în Opere, vol. IX.      
7.    Se vorbeşte că în Consiliul…, în ziarul Curierul de Iaşi, IX, nr. 125, 126, 127, 128, 129 din 17, 19, 21, 26, 28 noiembrie 1876 – Textul este reprodus în Opere, vol. IX.      
8.    Timpul reproduce…, în ziarul Curierul de Iaşi, IX, nr. 133 din 5 decembrie 1876 – Textul este reprodus în Opere, vol. IX.      
9.    Robie modernă, în ziarul Curierul de Iaşi, IX, nr. 135 din 12 decembrie 1876 – Textul este reprodus în Opere, vol. IX.      
10.    Bugetul pe anul curent…, în ziarul Curierul de Iaşi, X, nr. 1 din 5 ianuarie 1877 – Textul este reprodus în Opere, vol. IX.      
11.    Evreii şi Conferinţa, în ziarul Curierul de Iaşi, X, nr. 2 din 9 ianuarie 1877 – Textul este reprodus în Opere, vol. IX.      
12.    Ambasadele turceşti…, în ziarul Curierul de Iaşi, X, nr. 146 din 1 mai 1877 – Textul este reprodus în Opere, vol. IX.      
13.    «Românul» continuă şi acum…, în ziarul Timpul, II, nr. 248  din 2 noiembrie 1877 – Textul este reprodus în Opere, volumul X, PUBLICISTICĂ, 1 noiembrie 1877 – 15 februarie 1880, Timpul, cu 16 reproduceri după manuscrise şi publicaţii, Ediţie critică întemeiată de Perpessicius, Editura Academiei, Bucureşti, 1989.      
14.    Actualitatea…, în ziarul Timpul, II, nr. 279 din 11 decembrie 1877 – Textul este reprodus în Opere, vol. X.      
15.    Paralele economice, în ziarul Timpul, II, nr. 280 din 13 decembrie 1877 – Textul este reprodus în Opere, vol. X.      
16.    Batrânii şi tinerii, în ziarul Timpul, II, nr. 281 din 14 decembrie 1877 – Textul este reprodus în Opere, vol. X.      
17.    Ilustraţii administrative, în ziarul Timpul, II, nr. 285 din 18 decembrie 1877 – Textul este reprodus în Opere, vol. X.      
18.    Din abecedarul economic, în ziarul Timpul, II, nr. 287 din 21 decembrie 1877 – Textul este reprodus în Opere, vol. X.      
19.    Frază şi adevăr, în ziarul Timpul, II, nr. 289 din 23 decembrie 1877 – Textul este reprodus în Opere, vol. X.      
20.    De câteva zile limbagiul ziarelor liberale…, în ziarul Timpul, III, nr. 40 din 21 februarie 1878 – Textul este reprodus în Opere, vol. X.      
21.    Din Petersburg ne soseşte ştirea…, în ziarul Timpul, III, nr. 172 din 6 august 1878 – Textul este reprodus în Opere, vol. X.      
22.    La propunerea noastră…, în ziarul Timpul, III, nr. 191 din 31 august 1878 – Textul este reprodus în Opere, vol. X.      
23.    La noi ca la nimenea…, în ziarul Timpul, III, nr. 200 din 12 septembrie 1878 – Textul este reprodus în Opere, vol. X.      
24.    E ciudat că tocmai noi…, în ziarul Timpul, III, nr. 212 din 27 septembrie 1878 – Textul este reprodus în Opere, vol. X.      
25.    Nu suntem dispuşi a reveni…, în ziarul Timpul, III, nr. 215 din 30 septembrie 1878 – Textul este reprodus în Opere, vol. X.      
26.    Am avut adeseori ocazia…, în ziarul Timpul, III, nr. 219 din 5 octombrie 1878 – Textul este reprodus în Opere, vol. X.      
27.    La voce d’Italia, în ziarul Timpul, III, nr. 221 din 7 octombrie 1878 – Textul este reprodus în Opere, vol. X.      
28.    Mâine, duminică, e ziua hotărâtă…, în ziarul Timpul, III, nr. 222 din 8 octombrie 1878 – Textul este reprodus în Opere, vol. X.      
29.    Spiritul public modern, în ziarul Timpul, III, nr. 246 din 8 noiembrie 1878 – Textul este reprodus în Opere, vol. X.      
30.    Într-un studiu de politică…, în ziarul Timpul, III, nr. 270 din 9 decembrie 1878 – Textul este reprodus în Opere, vol. X.      
31.    Organele de publicitate…, în ziarul Timpul, III, nr. 279 din 30 decembrie 1878 – Textul este reprodus în Opere, vol. X.      
32.    Nu ştim de unde şi până unde…, în ziarul Timpul, IV, nr. 3 din 5 ianuarie 1879 – Textul este reprodus în Opere, vol. X.      
33.    Credem că destul am vorbit…, în ziarul Timpul, IV, nr. 5 din 9 ianuarie 1879 – Textul este reprodus în Opere, vol. X.      
34.    Tot în numărul nostru din 20 decembrie…, în ziarul Timpul, IV, nr. 8 din 18 ianuarie 1879 – Textul este reprodus în Opere, vol. X.      
35.    În zadar ar încerca cineva…, în ziarul Timpul, IV, nr. 23 din 30 ianuarie 1879 – Textul este reprodus în Opere, vol. X.      
36.    Trei zile de-a rândul…, în ziarul Timpul, IV, nr. 39 din 20 februarie 1879 – Textul este reprodus în Opere, vol. X.      
37.    Ieri domnul deputat Giani…, în ziarul Timpul, IV, nr. 41 din 22 februarie 1879 – Textul este reprodus în Opere, vol. X.      
38.    O cestiune mai mult caracteristică…, în ziarul Timpul, IV, nr. 43 din 24 februarie 1879 – Textul este reprodus în Opere, vol. X.      
39.    Ieri şi alaltăieri Camera…, în ziarul Timpul, IV, nr. 45 din 27 februarie 1879 – Textul este reprodus în Opere, vol. X.      
40.    Deosebirea între aceste două declaraţii…, în ziarul Timpul, IV, nr. 47 din 1 martie 1879 – Textul este reprodus în Opere, vol. X.      
41.    Între multele neplăceri ale vieţii…, în ziarul Timpul, IV, nr. 65 din 22 martie 1879 – Textul este reprodus în Opere, vol. X.      
42.    Ieri s-a citit…, în ziarul Timpul, IV, nr. 67 din 24 martie 1879, – Textul este reprodus în Opere, vol. X.      
43.    Alaltăieri, luni dimineaţa…, în ziarul Timpul, IV, nr. 73 din 5 aprilie 1879 – Textul este reprodus în Opere, vol. X.      
44.    Un cenuşar român..., în ziarul Timpul, IV, nr. 76 din 8 aprilie 1879 – Textul este reprodus în Opere, vol. X.      
45.    Domnul Simeon Mihălescu publică…, în ziarul Timpul, IV, nr. 84 din 18 aprilie 1879 – Textul este reprodus în Opere, vol. X.      
46.    Toţi ştiu…, în ziarul Timpul, IV, nr. 91 din 27 aprilie 1879 – Textul este reprodus în Opere, vol. X.      
47.    «Românul» în ajunul alegerilor…, în ziarul Timpul, IV, nr. 96 din 3 mai 1879 – Textul este reprodus în Opere, vol. X.      
48.    Puţine zile încă…, în ziarul Timpul, IV, nr. 97 din 4 mai 1879 – Textul este reprodus în Opere, vol. X.      
49.    Lucru de care trebuie…, în ziarul Timpul, IV, nr. 105 din 15 mai 1879 – Textul este reprodus în Opere, vol. X      
50.    De ceea ce ne temem…, în ziarul Timpul, IV, nr. 115 din 27 mai 1879, – Textul este reprodus în Opere, vol. X.      
51.    Rezultate ale uzurei în România, în ziarul Timpul, IV, nr. 128 din 12 iunie 1879, – Textul este reprodus în Opere, vol. X.      
52.    Industrie şi comerţ, în ziarul Timpul, IV, nr. 129 din 13 iunie 1879, – Textul este reprodus în Opere, vol. X.      
53.    Vechea imputare…, în ziarul Timpul, IV, nr. 134 din 19 iunie 1879, – Textul este reprodus în Opere, vol. X.      
54.    Cu cât trec una după alta zilele…, în ziarul Timpul, IV, nr. 138 din 23 iunie 1879 – Textul este reprodus în Opere, vol. X.      
55.    De când naţia…, în ziarul Timpul, IV, nr. 139 din 24 iunie 1879, – Textul este reprodus în Opere, vol. X.      
56.    Marea majoritate…, în ziarul Timpul, IV, nr. 141 din 27 iunie 1879 – Textul este reprodus în Opere, vol. X.      
57.    Trebuie să aibă cineva…, în ziarul Timpul, IV, nr. 146 din 4 iulie 1879 – Textul este reprodus în Opere, vol. X.      
58.    Dacă proiectul maiorităţii…, în ziarul Timpul, IV, nr. 149 din 7 iulie 1879 – Textul este reprodus în Opere, vol. X.      
59.    «Fremdenblatt», ziar oficios…, în ziarul Timpul, IV, nr. 151 din 10 iulie 1879 – Textul este reprodus în Opere, vol. X.      
60.    De când a început…, în ziarul Timpul, IV, nr. 155 din 14 iulie 1879 – Textul este reprodus în Opere, vol. X.      
61.    Camerele actuale de revizuire…, în ziarul Timpul, IV, nr. 157 din 17 iulie 1879 – Textul este reprodus în Opere, vol. X.      
62.    Ziarele guvernului…, în ziarul Timpul, IV, nr. 161 din 22 iulie 1879 – Textul este reprodus în Opere, vol. X.      
63.    Ne e silă…, în ziarul Timpul, IV, nr. 168 din 1 august 1879 – Textul este reprodus în Opere, vol. X.      
64.    Caracterul obştesc al luptelor…, în ziarul Timpul, IV, nr. 170 din 7 august 1879 – Textul este reprodus în Opere, vol. X.      
65.    Esprimată în termenii cei mai generali…, în ziarul Timpul, IV, nr. 180 din 17 august 1879 – Textul este reprodus în Opere, vol. X.      
66.    De când cu începerea…, în ziarul Timpul, IV, nr. 205 din 19 septembrie 1879 – Textul este reprodus în Opere, vol. X.      
67.    După cum se poate  prevedea…, în ziarul Timpul, IV, nr. 216 din 2 octombrie 1879 – Textul este reprodus în Opere, vol. X.      
68.    În şedinţa de ieri a Camerei…, în ziarul Timpul, IV, nr. 218 din 4 octombrie 1879 – Textul este reprodus în Opere, vol. X.      
69.    Mai toate ziarele oficioase…, în ziarul Timpul, IV, nr. 253 din 16 noiembrie 1879 – Textul este reprodus în Opere, vol. X.      
70.    Se închină omul totdauna şi-n tot locul?…, în ziarul Timpul, IV, nr. 263 din 29 noiembrie 1879 – Textul este reprodus în Opere, vol. X.      
71.    Voim să ne spunem părerea…, în ziarul Timpul, IV, nr. 277 din 16 decembrie 1879 – Textul este reprodus în Opere, vol. X.      
72.    În discutarea proiectului de maiorat…, în ziarul Timpul, IV, nr. 279 din 20 decembrie 1879 – Textul este reprodus în Opere, vol. X.      
73.    Totdauna înaintea unui vot…, în ziarul Timpul, V, nr. 10 din 13 ianuarie 1880 – Textul este reprodus în Opere, vol. X.      
74.    Faceţi interesele, în ziarul Timpul, V, nr. 12 din 17 ianuarie 1880 – Textul este reprodus în Opere, vol. X.      
75.    Nenorocitele astea de ţări…, în ziarul Timpul, V, nr. 17 din 22 ianuarie 1880 – Textul este reprodus în Opere, vol. X.      
76.    Astăzi patrusprezece ani…, în ziarul Timpul, V, nr. 33 din 12 februarie 1880 – Textul este reprodus în Opere, vol. X.      
77.    Un nou program?..., în ziarul Timpul, V, nr. 38 din 17 februarie 1880 – Textul este reprodus în Opere, volumul XI, PUBLICISTICĂ, 1 februarie 1880 – 31 decembrie 1880, Timpul, cu 27 de reproduceri după manuscrise şi publicaţii, Ediţie critică întemeiată de Perpessicius, Editura Academiei, Bucureşti, 1984.      
78.    Din momentul în care…, în ziarul Timpul, V, nr. 41 din 21 februarie 1880 – Textul este reprodus în Opere, vol. XI.      
79.    N-ar fi greu de polemizat…, în ziarul Timpul, V, nr. 43 din 23 februarie 1880 – Textul este reprodus în Opere, vol. XI.      
80.    Am văzut cu înlesnire…, în ziarul Timpul, V, nr. 44 din 24 februarie 1880 – Textul este reprodus în Opere, vol. XI.      
81.    Ne pare bine…, în ziarul Timpul, V, nr. 50 din 2 martie 1880 – Textul este reprodus în Opere, vol. XI.      
82.    Nu poate fi politică bună…, în ziarul Timpul, V, nr. 59 din 13 martie 1880 – Textul este reprodus în Opere, vol. XI.      
83.    Adeseori, o lege oarecare…, în ziarul Timpul, V, nr. 61 din 15 martie 1880 – Textul este reprodus în Opere, vol. XI.      
84.    Ziarul «Presa» în revista sa…, în ziarul Timpul, V, nr. 65 din 20 martie 1880 – Textul este reprodus în Opere, vol. XI.      
85.    Austro-Ungaria şi naţionalităţile, în ziarul Timpul, V, nr. 83 din 11 aprilie 1880 – Textul este reprodus în Opere, vol. XI.      
86.    Deşi termenul «Mesaj»…, în ziarul Timpul, V, nr. 88 din 17 aprilie 1880 – Textul este reprodus în Opere, vol. XI.      
87.    În numărul nostru de vineri…, în ziarul Timpul, V, nr. 95 din 29 aprilie 1880 – Textul este reprodus în Opere, vol. XI.      
88.    Banca de Scont şi Circulaţiune, în ziarul Timpul, V, nr. 96 din 30 aprilie 1880 – Textul este reprodus în Opere, vol. XI.      
89.    Notiţe bibliografice, în ziarul Timpul, V, nr. 101 din 6, 7, 8 mai 1880 – Textul este reprodus în Opere, vol. XI.      
90.    Alegerile consiliilor judeţene, în ziarul Timpul, V, nr. 102 din 7 mai 1880 – Textul este reprodus în Opere, vol. XI.      
91.    Politica noului Cabinet englez, în ziarul Timpul, V, nr. 110 din 17 mai 1880 – Textul este reprodus în Opere, vol. XI.      
92.    O însărcinare publică…, în ziarul Timpul, V, nr. 111 din 18 mai 1880 – Textul este reprodus în Opere, vol. XI.      
93.    Între avocaţii din Austria…, în ziarul Timpul, V, nr. 141 din 27 iunie 1880 – Textul este reprodus în Opere, vol. XI.      
94.    De pe când se discută…, în ziarul Timpul, V, nr. 152 din 10 iulie 1880 – Textul este reprodus în Opere, vol. XI      
95.    Privind la politica noastră…, în ziarul Timpul, V, nr. 156 din 15 iulie 1880, în Opere, vol. XI.      
96.    Programul nostru zicea…, în ziarul Timpul, V, nr. 162 din 22 iulie 1880 – Textul este reprodus în Opere, vol. XI.      
97.    Calumniare audacter…, în ziarul Timpul, V, nr. 165 din 25 iulie 1880 – Textul este reprodus în Opere, vol. XI.      
98.    În numărul de ieri am arătat…, în ziarul Timpul, V, nr. 166 din 26 iulie 1880 – Textul este reprodus în Opere, vol. XI.      
99.    Dacă în timpul guvernului conservatorilor…, în ziarul Timpul, V, nr. 170 din 31 iulie 1880 – Textul este reprodus în Opere, vol. XI.      
100.    Nu avem din nefericire un serviciu statistic…, în ziarul Timpul, V, nr. 171 din 1 august 1880 – Textul este reprodus în Opere, vol. XI.      
101.    Încă de pe când ne căutau ceartă…, în ziarul Timpul, V, nr. 172 din 2 august 1880 – Textul este reprodus în Opere, vol. XI.      
102.    Nu încape îndoială…, în ziarul Timpul, V, nr. 176 din 8 august 1880 – Textul este reprodus în Opere, vol. XI.      
103.    Ce ajută toate declamaţiile…, în ziarul Timpul, V, nr. 179 din 12 august 1880 – Textul este reprodus în Opere, vol. XI.      
104.    Politica de stat şi politica de partid, în ziarul Timpul, V, nr. 181 din 14 august 1880 – Textul este reprodus în Opere, vol. XI.      
105.    Tânărul D[omn] G.C. Cantacuzino…, în ziarul Timpul, V, nr. 186 din 21 august 1880 – Textul este reprodus în Opere, vol. XI.      
106.    Nu ne îndoiam…, în ziarul Timpul, V, nr. 199 din 6 septembrie 1880 – Textul este reprodus în Opere, vol. XI.      
107.    Ar fi bine dacă în polemică…, în ziarul Timpul, V, nr. 206 din 16 septembrie 1880 – Textul este reprodus în Opere, vol. XI.      
108.    Oricât de deosebiţi ar fi oamenii…, în ziarul Timpul, V, nr. 207 din 17 septembrie 1880 – Textul este reprodus în Opere, vol. XI.      
109.    Ni se anunţă din Viena…, în ziarul Timpul, V, nr. 209 din 19 septembrie 1880 – Textul este reprodus în Opere, vol. XI.      
110.    «Românul», după ce parafrazează…, în ziarul Timpul, V, nr. 217 din 28 septembrie 1880 – Textul este reprodus în Opere, vol. XI.      
111.    Cum cad ministeriile…, în ziarul Timpul, V, nr. 236 din 22 octombrie 1880 – Textul este reprodus în Opere, vol. XI.      
112.    Nu încurajăm fanteziile politice…, în ziarul Timpul, V, nr. 240 din 26 octombrie 1880 – Textul este reprodus în Opere, vol. XI.      
113.    E clar că un stat…, în ziarul Timpul, V, nr. 253 din 12 noiembrie 1880 – Textul este reprodus în Opere, vol. XI.      
114.    Adevărul doare…, în ziarul Timpul, V, nr. 255 din 14 noiembrie 1880 – Textul este reprodus în Opere, vol. XI.      
115.    Am discutat cu nepărtinire…, în ziarul Timpul, V, nr. 275 din 10 decembrie 1880 – Textul este reprodus în Opere, vol. XI.      
116.    Dacă polemica noastră…, în ziarul Timpul, V, nr. 285 din 21 decembrie 1880 – Textul este reprodus în Opere, vol. XI.      
117.    Patologia societăţii noastre, în ziarul Timpul, VI, nr. 3 din 4 ianuarie 1881 – Textul este reprodus în Opere, volumul XII, PUBLICISTICĂ, 1 ianuarie 1881 – 31 decembrie 1881, Timpul, cu 28 de reproduceri după manuscrise şi publicaţii, Ediţie critică întemeiată de Perpessicius, Editura Academiei, Bucureşti, 1985.      
118.    Apropiindu-se alegerile…, în ziarul Timpul, VI, nr. 4 din 6 ianuarie 1881 – Textul este reprodus în Opere, vol. XII.      
119.    Varii în adevăr…, în ziarul Timpul, VI, nr. 9 din 14 ianuarie 1881 – Textul este reprodus în Opere, vol. XII.      
120.    Are haz «Românul»…, în ziarul Timpul, VI, nr. 16 din 22 ianuarie 1881 – Textul este reprodus în Opere, vol. XII      
121.    Între variile acuzări, în ziarul Timpul, VI, nr. 17 din 23 ianuarie 1881 – Textul este reprodus în Opere, vol. XII.      
122.    Erodot al «Românului» continuă…, în ziarul Timpul, VI, nr. 19 din 25 ianuarie 1881 – Textul este reprodus în Opere, vol. XII.      
123.    Nu este cestiune care…, în ziarul Timpul, VI, nr. 23 din 30 ianuarie 1881 – Textul este reprodus în Opere, vol. XII.      
124.    Laudele pe cari foile guvernamentale…, în ziarul Timpul, VI, nr. 26 din 5 februarie 1881 – Textul este reprodus în Opere, vol. XII.      
125.    «Românul» nu încetează…, în ziarul Timpul, VI, nr. 27 din 6 februarie 1881 – Textul este reprodus în Opere, vol. XII.      
126.    Trei evenimente…, în ziarul Timpul, VI, nr. 31 din 11 februarie 1881 – Textul este reprodus în Opere, vol. XII.      
127.    Foile române din Ardeal…, în ziarul Timpul, VI, nr. 33 din 13 februarie 1881 – Textul este reprodus în Opere, vol. XII.      
128.    Sentinţa Tribunalului…, în ziarul Timpul, VI, nr. 34 din 14 februarie 1881 – Textul este reprodus în Opere, vol. XII.      
129.    Mai alaltăieri…, în ziarul Timpul, VI, nr. 38 din 19 februarie 1881 – Textul este reprodus în Opere, vol. XII.      
130.    În numărul său de azi…, în ziarul Timpul, VI, nr. 39 din 20 februarie 1881 – Textul este reprodus în Opere, vol. XII.      
131.    Pe când discutăm…, în ziarul Timpul, VI, nr. 40 din 21 februarie 1881 – Textul este reprodus în Opere, vol. XII.      
132.    D[omnul] Vernescu a interpelat…, în ziarul Timpul, VI, nr. 48 din 3 martie 1881 – Textul este reprodus în Opere, vol. XII.      
133.    «Românul» ne somează…, în ziarul Timpul, VI, nr. 51 din 6 martie 1881 – Textul este reprodus în Opere, vol. XII.      
134.    Ni se zice…nu afirmăm…, în ziarul Timpul, VI, nr. 61 din 18 martie 1881 – Textul este reprodus în Opere, vol. XII.      
135.    Răspunzând la discursul domnului Maiorescu…, în ziarul Timpul, VI, nr. 63 din 20 martie 1881 – Textul este reprodus în Opere, vol. XII.      
136.    Ziarele franceze…, în ziarul Timpul, VI, nr. 65 din 22 martie 1881 – Textul este reprodus în Opere, vol. XII.      
137.    Adevărul doare. Pe la 3 martie…, în ziarul Timpul, VI, nr. 72 din 1 aprilie 1881 – Textul este reprodus în Opere, vol. XII.      
138.    Şi iarăşi bat la poartă…, în ziarul Timpul, VI, nr. 82 din 12 aprilie 1881 – Textul este reprodus în Opere, vol. XII.      
139.    A aştepta să culegi…, în ziarul Timpul, VI, nr. 83 din 16 aprilie 1881 – Textul este reprodus în Opere, vol. XII.      
140.    Abstracţie făcând…, în ziarul Timpul, VI, nr. 86 din 20-21 aprilie 1881 – Textul este reprodus în Opere, vol. XII.      
141.    A discuta cu ignoranţa…, în ziarul Timpul, VI, nr. 90 din 26 aprilie 1881 – Textul este reprodus în Opere, vol. XII.      
142.    Să discutăm cu «Românul»…, în ziarul Timpul, VI, nr. 97 din 6 mai 1881 – Textul este reprodus în Opere, vol. XII.      
143.    Nu vom discuta cu «Românul» principii… în ziarul Timpul, VI, nr. 99 din 8 mai 1881 – Textul este reprodus în Opere, vol. XII.      
144.    Era un obicei înainte…, în ziarul Timpul, VI, nr. 101 din 10 mai 1881 – Textul este reprodus în Opere, vol. XII.      
145.    The Times şi Timpul, iată tema…, în ziarul Timpul, VI, nr. 108 din 20 mai 1881 – Textul este reprodus în Opere, vol. XII.      
146.    Înclinăm uneori…, în ziarul Timpul, VI, nr. 120 din 5 iunie 1881 – Textul este reprodus în Opere, vol. XII.      
147.    Fără a avea darul…, în ziarul Timpul, VI, nr. 124 din 10 iunie 1881 – Textul este reprodus în Opere, vol. XII.      
148.    Fraţii Nădejde…, în ziarul Timpul, VI, nr. 131 din 18 iunie 1881 – Textul este reprodus în Opere, vol. XII.      
149.    În prima săptămână…, în ziarul Timpul, VI, nr. 138 din 27 iunie 1881 – Textul este reprodus în Opere, vol. XII.      
150.    În vederea alegerilor…, în ziarul Timpul, VI, nr. 134 din 21 iunie 1881 – Textul este reprodus în Opere, vol. XII.      
151.    Economiştii observă…, în ziarul Timpul, VI, nr. 148 din 10 iulie 1881 – Textul este reprodus în Opere, vol. XII.      
152.    Creditul Mobiliar şi presa Capitalei, în ziarul Timpul, VI, nr. 158 din 23 iulie 1881 – Textul este reprodus în Opere, vol. XII.      
153.    Spre răsărit, nu spre apus!, în ziarul Timpul, VI, nr. 161 din 26 iulie 1881 – Textul este reprodus în Opere, vol. XII.      
154.    «Românul» a contractat năravul…, în ziarul Timpul, VI, nr. 163 din 29 iulie 1881 – Textul este reprodus în Opere, vol. XII.      
155.    Urmând discuţiunea…, în ziarul Timpul, VI, nr. 164 din 30 iulie 1881 – Textul este reprodus în Opere, vol. XII.      
156.    Nu ne îndoim că distingerea…, în ziarul Timpul, VI, nr. 166 din 1 august 1881 – Textul este reprodus în Opere, vol. XII.      
157.    Ce pofteşte «L’indépendance roumaine»?, în ziarul Timpul, VI, nr. 169 din 5 august 1881 – Textul este reprodus în Opere, vol. XII.      
158.    Căutând a esplica…, în ziarul Timpul, VI, nr. 170 din 6 august 1881 – Textul este reprodus în Opere, vol. XII.      
159.    Adevărul că în decursul…, în ziarul Timpul, VI, nr. 172 din 9 august 1881 – Textul este reprodus în Opere, vol. XII.      
160.    Teoria noastră…, în ziarul Timpul, VI, nr. 178 din 17, 18 august 1881 – Textul este reprodus în Opere, vol. XII.      
161.    Mai zilele trecute…, în ziarul Timpul, VI, nr. 180 din 20 august 1881 – Textul este reprodus în Opere, vol. XII.      
162.    Răul de căpetenie…, în ziarul Timpul, VI, nr. 182 din 22 august 1881 – Textul este reprodus în Opere, vol. XII.      
163.    Cată să spunem…, în ziarul Timpul, VI, nr. 190 din 2 septembrie 1881 – Textul este reprodus în Opere, vol. XII.      
164.    Din nefericire…, în ziarul Timpul, VI, nr. 191 din 3 septembrie 1881 – Textul este reprodus în Opere, vol. XII.      
165.    Două monografii…, în ziarul Timpul, VI, nr. 193 din 5 septembrie 1881 – Textul este reprodus în Opere, vol. XII.      
166.    Meşter în falsificare…, în ziarul Timpul, VI, nr. 201 din 23 septembrie 1881 – Textul este reprodus în Opere, vol. XII.      
167.    Ce adevărată e teoria…, în ziarul Timpul, VI, nr. 206 din 17 septembrie 1881 – Textul este reprodus în Opere, vol. XII.      
168.    Acuzaţiunea ridicată…, în ziarul Timpul, VI, nr. 209 din 26 septembrie 1881 – Textul este reprodus în Opere, vol. XII.      
169.    N-a trecut mult…, în ziarul Timpul, VI, nr. 211 din 29 septembrie 1881 – Textul este reprodus în Opere, vol. XII.      
170.    Preaosfinţia Sa musiu Chiţu…, în ziarul Timpul, VI, nr. 215 din 3 octombrie 1881 – Textul este reprodus în Opere, vol. XII.      
171.    Prin faimoasa scrisoare…, în ziarul Timpul, VI, nr. 218 din 7 octombrie 1881 – Textul este reprodus în Opere, vol. XII.      
172.    «L’indépendance Roumaine» [î]şi face plăcerea…, în ziarul Timpul, VI, nr. 220 din 9 octombrie 1881 – Textul este reprodus în Opere, vol. XII.      
173.    Cu timpul au început a se recunoaşte…, în ziarul Timpul, VI, nr. 221 din 11 octombrie 1881 – Textul este reprodus în Opere, vol. XII.      
174.    Mulţămită împrejurărilor…, în ziarul Timpul, VI, nr. 223 din 13 octombrie 1881 – Textul este reprodus în Opere, vol. XII.      
175.    Numai noi observasem…, în ziarul Timpul, VI, nr. 228 din 20 octombrie 1881 – Textul este reprodus în Opere, vol. XII.      
176.    «Românul» a-nceput…, în ziarul Timpul, VI, nr. 230 din 22 octombrie 1881 – Textul este reprodus în Opere, vol. XII.      
177.    Pseudo-Românul în semibarbaria lui…, în ziarul Timpul, VI, nr. 233 din 25 octombrie 1881 – Textul este reprodus în Opere, vol. XII.      
178.    Adunările legiuitoare sunt convocate…, în ziarul Timpul, VI, nr. 237 din 31 octombrie 1881 – Textul este reprodus în Opere, vol. XII.      
179.    De câte ori se discută…, în ziarul Timpul, VI, nr. 238 din 1 noiembrie 1881 – Textul este reprodus în Opere, vol. XII.      
180.    D[omnul] Dumitru Brătianu ales din nou…, în ziarul Timpul, VI, nr. 253 din 19 noiembrie 1881 – Textul este reprodus în Opere, vol. XII.      
181.    Pare-ni-se că…, în ziarul Timpul, VI, nr. 260 din 28 noiembrie 1881 – Textul este reprodus în Opere, vol. XII.      
182.    Deşi cestiunea Dunării…, în ziarul Timpul, VI, nr. 262 din 1 decembrie 1881 – Textul este reprodus în Opere, vol. XII.      
183.    «Românul» ne face o imputare…, în ziarul Timpul, VI, nr. 276 din 17 decembrie 1881 – Textul este reprodus în Opere, vol. XII.      
184.    Discuţia iscată…, în ziarul Timpul, VII, nr. 9 din 14 ianuarie 1882 – Textul este reprodus în Opere, volumul XIII, PUBLICISTICĂ, 1882 – 1883, 1888 – 1889, Timpul, România Liberă, Fântâna Blanduziei, cu 64 de reproduceri după manuscrise şi publicaţii, Ediţie critică întemeiată de Perpessicius, Editura Academiei, Bucureşti, 1989.      
185.    «Românul» nu are cuvânt…, în ziarul Timpul, VII, nr. 10 din 15 ianuarie 1882 – Textul este reprodus în Opere, vol. XIII.      
186.    Nu mai e la modă…, în ziarul Timpul, VII, nr. 15 din 21 ianuarie 1882 – Textul este reprodus în Opere, vol. XIII.      
187.    Şedinţa Adunării de vineri…, în ziarul Timpul, VII, nr. 19 din 26 ianuarie 1882 – Textul este reprodus în Opere, vol. XIII.      
188.    Într-un lung articol…, în ziarul Timpul, VII, nr. 20 din 27 ianuarie 1882 – Textul este reprodus în Opere, vol. XIII.      
189.    Mulţi presupun…, în ziarul Timpul, VII, nr. 26 din 5 februarie 1882 – Textul este reprodus în Opere, vol. XIII.      
190.    «Românul» promiţându-ne programul nou…, în ziarul Timpul, VII, nr. 30 din 10 februarie 1882 – Textul este reprodus în Opere, vol. XIII.      
191.    Parturiunt montes…, în ziarul Timpul, VII, nr. 33 din 13 februarie 1882 – Textul este reprodus în Opere, vol. XIII.      
192.    Credem necesar…, în ziarul Timpul, VII, nr. 34 din 14 februarie 1882 – Textul este reprodus în Opere, vol. XIII.      
193.    Citit-a vreodată…, în ziarul Timpul, VII, nr. 37 din 18 februarie 1882 – Textul este reprodus în Opere, vol. XIII.      
194.    Priectul de lege…, în ziarul Timpul, VII, nr. 51 din 6 martie 1882 – Textul este reprodus în Opere, vol. XIII.      
195.    Nefiind de ieri de alaltăieri…, în ziarul Timpul, VII, nr. 59 din 16 martie 1882 – Textul este reprodus în Opere, vol. XIII.      
196.    Odată apucând…, în ziarul Timpul, VII, nr. 63 din 20 martie 1882 – Textul este reprodus în Opere, vol. XIII.      
197.    În seara de 20 martie…, în ziarul Timpul, VII, nr. 67 din 25 martie 1882 – Textul este reprodus în Opere, vol. XIII.      
198.    Novele din popor de Ioan Slavici. Un volum de 456 pag[ini], Bucureşti 1881, Editura Librăriile Socec et com., în ziarul Timpul, VII, nr. 69 din 28 martie 1882 – Textul este reprodus în Opere, vol. XIII.      
199.    Ceea ce dă guvernului…, în ziarul Timpul, VII, nr. 70 din 1 aprilie 1882 – Textul este reprodus în Opere, vol. XIII.      
200.    Columna lui Traian…, în ziarul Timpul, VII, nr. 70 din 1 aprilie 1882 – Textul este reprodus în Opere, vol. XIII.      
201.    Materialuri etnologice privind în parte şi pe d[omnul] Nicu Xenopulos, criticul literar de la Pseudo-Românul…, în ziarul Timpul, VII, nr. 76 din 8 aprilie 1882 – Textul este reprodus în Opere, vol. XIII.      
202.    Când ne aducem aminte…, în ziarul Timpul, VII, nr. 78 din 10 aprilie 1882 – Textul este reprodus în Opere, vol. XIII.      
203.    Nu există fără îndoială…, în ziarul Timpul, VII, nr. 83 din 16 aprilie 1882 – Textul este reprodus în Opere, vol. XIII.      
204.    Senatul modificând în secţii…, în ziarul Timpul, VII, nr. 85 din 18 aprilie 1882 – Textul este reprodus în Opere, vol. XIII.      
205.    Vasile Conta, în ziarul Timpul, VII, nr. 90 din 25 aprilie 1882 – Textul este reprodus în Opere, vol. XIII.      
206.    Nu numai motive…, în ziarul Timpul, VII, nr. 93 din 29 aprilie 1882 – Textul este reprodus în Opere, vol. XIII.      
207.    Având a da seamă…, în ziarul Timpul, VII, nr. 95 din 1 mai 1882 – Textul este reprodus în Opere, vol. XIII.      
208.    Oare nu se pregăteşte…, în ziarul Timpul, VII, nr. 103 din 14 mai 1882 – Textul este reprodus în Opere, vol. XIII.      
209.    Pseudo-Românul ne cere…, în ziarul Timpul, VII, nr. 105 din 16 mai 1882 – Textul este reprodus în Opere, vol. XIII.      
210.    Ni se zice că prea dăm…, în ziarul Timpul, VII, nr. 108 din 21 mai 1882 – Textul este reprodus în Opere, vol. XIII.      
211.    Dar dulci, nobili şi politicoşi…, în ziarul Timpul, VII, nr. 109 din 23 mai 1882 – Textul este reprodus în Opere, vol. XIII.      
212.    Am arătat în mai multe rânduri…, în ziarul Timpul, VII, nr. 111 din 26 mai 1882 – Textul este reprodus în Opere, vol. XIII.      
213.    De la un timp încoace se observă…, în ziarul Timpul, VII, nr. 116 din 1 iunie 1882 – Textul este reprodus în Opere, vol. XIII.      
214.    Alexandria, odinioară…, în ziarul Timpul, VII, nr. 141 din 2 iulie 1882 – Textul este reprodus în Opere, vol. XIII.      
215.    Naţiunea perindând acuzările…, în ziarul Timpul, VII, nr. 142 din 3 iulie 1882 – Textul este reprodus în Opere, vol. XIII.      
216.    Locke, filosoful englez…, în ziarul Timpul, VII, nr. 144 din 6 iulie 1882 – Textul este reprodus în Opere, vol. XIII.      
217.    Dacă în timpul adunărilor…, în ziarul Timpul, VII, nr. 145 din 7 iulie 1882 – Textul este reprodus în Opere, vol. XIII.      
218.    Mai multe foi…, în ziarul Timpul, VII, nr. 146 din 8 iulie 1882 – Textul este reprodus în Opere, vol. XIII.      
219.    Cine-ar citi foile…, în ziarul Timpul, VII, nr. 147 din 9 iulie 1882 – Textul este reprodus în Opere, vol. XIII.      
220.    Un semn al declasării…, în ziarul Timpul, VII, nr. 150 din 13 iulie 1882 – Textul este reprodus în Opere, vol. XIII.      
221.    «Naţiunea» propune guvernului…, în ziarul Timpul, VII, nr. 151 din 14 iulie 1882 – Textul este reprodus în Opere, vol. XIII.      
222.    Ţi-ai găsit…, în ziarul Timpul, VII, nr. 152 din 15 iulie 1882 – Textul este reprodus în Opere, vol. XIII.      
223.    «Naţiunea» constată…, în ziarul Timpul, VII, nr. 157 din 22 iulie 1882 – Textul este reprodus în Opere, vol. XIII.      
224.    Alexandria, povestea…, în ziarul Timpul, VII, nr. 164  din 30 iulie 1882 – Textul este reprodus în Opere, vol. XIII.      
225.    «Luptătorul» din Focşani…, în ziarul Timpul, VII, nr. 167 din 3 august 1882 – Textul este reprodus în Opere, vol. XIII.      
226.    D[omnul] C.A. Rosetti e, se vede…, în ziarul Timpul, VII, nr. 168 din 4 august 1882 – Textul este reprodus în Opere, vol. XIII.      
227.    Credem a fi demonstrat…, în ziarul Timpul, VII, nr. 169 din 5 august 1882 – Textul este reprodus în Opere, vol. XIII.      
228.    De câte ori «Românul» era în opoziţie…, în ziarul Timpul, VII, nr. 176 din 14 august 1882 – Textul este reprodus în Opere, vol. XIII.      
229.    Ni se pare că vorbim…, în ziarul Timpul, VII, nr. 178 din 17 august 1882 – Textul este reprodus în Opere, vol. XIII.      
230.    De câţiva ani încoace…, în ziarul Timpul, VII, nr. 179 din 18 august 1882 – Textul este reprodus în Opere, vol. XIII.      
231.    După cum ne asigură…, în ziarul Timpul, VII, nr. 180 din 19 august 1882 – Textul este reprodus în Opere, vol. XIII.      
232.    «Luptătorul» din Focşani continuă…, în ziarul Timpul, VII, nr. 181 din 20 august 1882 – Textul este reprodus în Opere, vol. XIII.      
233.    Dacă vor mai fi existând…, în ziarul Timpul, VII, nr. 191 din 1 septembrie 1882 – Textul este reprodus în Opere, vol. XIII.      
234.    Ce imperturbabili sunt confraţii…, în ziarul Timpul, VII, nr. 194 din 4 septembrie 1882 – Textul este reprodus în Opere, vol. XIII.      
235.    Sunt o seamă de medici…, în ziarul Timpul, VII, nr. 196 din 7 septembrie 1882 – Textul este reprodus în Opere, vol. XIII.      
236.    «Românul» comentează asemenea…, în ziarul Timpul, VII, nr. 200 din 12 septembrie 1882 – Textul este reprodus în Opere, vol. XIII.      
237.    Friguri de reforme…, în ziarul Timpul, VII, nr. 203 din 17 septembrie 1882 – Textul este reprodus în Opere, vol. XIII.      
238.    «Românul» în numărul său…, în ziarul Timpul, VII, nr. 206 din 21 septembrie 1882 – Textul este reprodus în Opere, vol. XIII.      
239.    Câteodată ne cuprinde…, în ziarul Timpul, VII, nr. 210 din 25 septembrie 1882 – Textul este reprodus în Opere, vol. XIII.      
240.    Daca se va adeveri…, în ziarul Timpul, VII, nr. 212 din 28 septembrie 1882 – Textul este reprodus în Opere, vol. XIII.      
241.    «Românul» înşiră…, în ziarul Timpul, VII, nr. 214 din 30 septembrie 1882 – Textul este reprodus în Opere, vol. XIII.      
242.    Nu-nţelegem ce folos…, în ziarul Timpul, VII, nr. 216 din 2 octombrie 1882 – Textul este reprodus în Opere, vol. XIII.      
243.    «Gazeta Generală» (Pronumită de Augsburg)…, în ziarul Timpul, VII, nr. 220 din 7 octombrie 1882 – Textul este reprodus în Opere, vol. XIII.      
244.    De câte ori contestăm…, în ziarul Timpul, VII, nr. 224 din 12 octombrie 1882 – Textul este reprodus în Opere, vol. XIII.      
245.    Adunările se redeschid…, în ziarul Timpul, VII, nr. 228 din 17 octombrie 1882 – Textul este reprodus în Opere, vol. XIII.      
246.    De câte ori gândim…, în ziarul Timpul, VII, nr. 231 din 21 octombrie 1882 – Textul este reprodus în Opere, vol. XIII.      
247.    De câte ori am spus publicului…, în ziarul Timpul, VII, nr. 235 din 26 octombrie 1882 – Textul este reprodus în Opere, vol. XIII.      
248.    Precum astronomul…, în ziarul Timpul, VII, nr. 240 din 2 noiembrie 1882 – Textul este reprodus în Opere, vol. XIII.      
249.    Graba cu care…, în ziarul Timpul, VII, nr. 246 din 10 noiembrie 1882 – Textul este reprodus în Opere, vol. XIII.      
250.    Încă din sesiunea trecută…, în ziarul Timpul, VII, nr. 248 din 12 noiembrie 1882 – Textul este reprodus în Opere, vol. XIII.      
251.    Raportorul însărcinat a apăra…, în ziarul Timpul, VII, nr. 260 din 26 noiembrie 1882 – Textul este reprodus în Opere, vol. XIII.      
252.    E greu a afla…, în ziarul Timpul, VII, nr. 261 din 27 noiembrie 1882 – Textul este reprodus în Opere, vol. XIII.      
253.    În numărul său din urmă…, în ziarul Timpul, VII, nr. 264 din 1 decembrie 1882 – Textul este reprodus în Opere, vol. XIII.      
254.    De îmbunătăţiri rele…, în ziarul Timpul, VII, nr. 266 din 3 decembrie 1882 – Textul este reprodus în Opere, vol. XIII.      
255.    Avem sub ochi expunerea oficială…, în ziarul Timpul, VII, nr. 267 din 4 decembrie 1882 – Textul este reprodus în Opere, vol. XIII.      
256.    S-o lovi…, în ziarul Timpul, VII, nr. 268 din 5 decembrie 1882 – Textul este reprodus în Opere, vol. XIII.      
257.    Observăm că unirea…, în ziarul Timpul, VII, nr. 270 din 9 decembrie 1882 – Textul este reprodus în Opere, vol. XIII.      
258.    În fine precedentul…, în ziarul Timpul, VII, nr. 277 din 17 decembrie 1882 – Textul este reprodus în Opere, vol. XIII.      
259.    Admirabila dibăcie…, în ziarul Timpul, VIII, nr. 32 din 11 februarie 1883 – Textul este reprodus în Opere, vol. XIII.      
260.    «Dacia viitoare», iată titlul…, în ziarul Timpul, VIII, nr. 37 din 17 februarie 1883 – Textul este reprodus în Opere, vol. XIII.      
261.    E sătulă ţara de vorbe…, în ziarul Timpul, VIII, nr. 49 din 3 martie 1883 – Textul este reprodus în Opere, vol. XIII.      
262.    Se-nţelege că, după manifestul…, în ziarul Timpul, VIII, nr. 68 din 25 martie 1883 – Textul este reprodus în Opere, vol. XIII.      
263.    Toate protestaţiunile guvernului…, în ziarul Timpul, VIII, nr. 73 din 1 aprilie 1883 – Textul este reprodus în Opere, vol. XIII.      
264.    În marea întrunire…, în ziarul Timpul, VIII, nr. 78 din 7 aprilie 1883 – Textul este reprodus în Opere, vol. XIII.      
265.    Prin discursul ţinut la Ateneu…, în ziarul Timpul, VIII, nr. 84 din 14 aprilie 1883 – Textul este reprodus în Opere, vol. XIII.      
266.    E sătulă ţara de vorbe…, în ziarul Timpul, VIII, nr. 95 din 29 aprilie 1883 – Textul este reprodus în Opere, vol. XIII.      
267.    După ce Ilie Ţepeluş…, în ziarul Timpul, VIII, nr. 100 din 5 mai 1883 – Textul este reprodus în Opere, vol. XIII.      
268.    Înfiinţarea unei Mitropolii…, în ziarul Timpul, VIII, nr. 112 din 20 mai 1883 – Textul este reprodus în Opere, vol. XIII.      
269.    Dacă vorbim de adunătura…, în ziarul Timpul, VIII, nr. 116 din 26 mai 1883 – Textul este reprodus în Opere, vol. XIII.      
270.    D[omnul] Dimitrie Ioan Ghica…, în ziarul Timpul, VIII, nr. 121 din 31 mai 1883 – Textul este reprodus în Opere, vol. XIII.      
271.    Formă şi fond, în ziarul Fântâna Blanduziei, I, nr. 2 din 11 decembrie 1888 – Textul este reprodus în Opere, vol. XIII.      
272.    Manuscrisul Articoli nepoliticoşi. Proză politică – Proză limbistică – Textul este reprodus în Opere, vol. IX.      
273.    Manuscrisul Ce să vă spun? Iubesc acest popor… – Textul este reprodus în Opere, vol. IX.      
274.    Manuscrisul Din şedinţele Societăţii România Jună. Naţionaliştii şi Cosmopoliţii – Textul este reprodus în Opere, vol. IX.      
275.    Manuscrisul În genere toată societatea… – Textul este reprodus în Opere, vol. IX.      
276.    Manuscrisul Înainte de câteva zile… – Textul este reprodus în Opere, vol. IX.      
277.    Manuscrisul Omenia omenie cere şi cinstea cinste! – Textul este reprodus în Opere, vol. X.      
278.    Manuscrisul Deci, traducând această comparaţie… – Textul este reprodus în Opere, vol. XI.      
279.    Manuscrisul Mi-am adus apoi aminte… – Textul este reprodus în Opere, vol. XIII.      
280.    Manuscrisul Economie politică – Textul este reprodus în Opere, volumul XIV, TRADUCERI FILOSOFICE, ISTORICE ŞI ŞTIINŢIFICE, HURMUZACHI ◊ RÖTSCHER ◊ KANT ◊ LESKIEN ◊ BOPP ◊ ARTICOLE ŞI EXCERPTE, Studiu introductiv de Al. Oprea, cu 347 de reproduceri după publicaţii şi manuscrise,  Ediţie critică întemeiată de Perpessicius, Editura Academiei, Bucureşti, 1983.       
281.    Manuscrisul Arta de a guverna… – Textul este reprodus în Opere, volumul XV, FRAGMENTARIUM. ADDENDA EDIŢIEI, cu reproduceri după manuscrise, documente şi presă, Ediţie critică întemeiată de Perpessicius, Editura Academiei, Bucureşti, 1993.       
282.    Manuscrisul Bazarea virtuţii pe legi naturale… – Textul este reprodus în Opere, vol. XV.      
283.    Manuscrisul Cabala conservatorismului… – Textul este reprodus în Opere, vol. XV.      
284.    Manuscrisul Cabala demagogiei… – Textul este reprodus în Opere, vol. XV.      
285.    Manuscrisul Cărbune şi diamant – Textul este reprodus în Opere, vol. XV.      
286.    Manuscrisul Cosmopolitul şi patriotul… – Textul este reprodus în Opere, vol. XV.      
287.    Manuscrisul Daca Şincai… – Textul este reprodus în Opere, vol. XV.      
288.    Manuscrisul Deşi nimic alt decât… – Textul este reprodus în Opere, vol. XV.      
289.    Manuscrisul Echivalentul moral al muncii – Textul este reprodus în Opere, vol. XV.      
290.    Manuscrisul Economia naţională – Textul este reprodus în Opere, vol. XV.      
291.    Manuscrisul Există aici în Bucureşti… – Textul este reprodus în Opere, vol. XV.      
292.    Manuscrisul Istoriografie şi coadaptare  – Textul este reprodus în Opere, vol. XV.      
293.    Manuscrisul Libertatea şi marginile ei  – Textul este reprodus în Opere, vol. XV.      
294.    Manuscrisul Nu noi suntem stăpâni limbei… – Textul este reprodus în Opere, vol. XV.      
295.    Manuscrisul Personalitatea statului şi organismele sale – Textul este reprodus în Opere, vol. XV.      
296.    Manuscrisul Solidaritatea naţională – Textul este reprodus în Opere, vol. XV.      
297.    Manuscrisul Superfluenţa poulaţiei – Textul este reprodus în Opere, vol. XV.      
298.    Scrisoarea, adresată la 5 februarie 1874, din Charlottenburg, lui Titu Maiorescu – Textul este reprodus în Opere, volumul XVI, CORESPONDENŢĂ. DOCUMENTAR, cu reproduceri după manuscrise şi documente, Ediţie critică întemeiată de Perpessicius, Editura Academiei, Bucureşti, 1989.      
299.    Romanul Geniu pustiu – Textul este reprodus în Opere, volumul XVII, BIBLIOGRAFIE. VIAŢA-OPERA. REFERINŢE, Partea I (1866 – 1938), Ediţie critică întemeiată de Perpessicius, Editura Academiei, Bucureşti, 1999.      
300.    Cugetarea În ochii mei, în revista Acţiunea, V, nr. 960 din 11 aprilie 1906 – Textul este reprodus în Opere, vol. XVII.      
301.    Suita Idei şi gânduri, în revista Munca literară şi ştiinţifică, I, nr. 10 din 1905 – Textul este reprodus în Opere, vol. XVII.     

Arta supremă a războiului este înfrângerea inamicului, prin înşelătorie, fără luptă, astfel:

Discreditaţi tot ceea ce merge bine în ţara inamicului;
Implicaţi reprezentanţii claselor conducătoare ai ţării inamice în afaceri dubioase. Distrugeţi-le reputaţia şi, la momentul potrivit, supuneţi-i dispreţului propriilor concetăţeni;
Utilizaţi creaturile cele mai ticăloase şi mai abjecte;
Răspândiţi discordia şi conflictele între cetăţenii ţărilor ostile. Întărâtaţi-i pe tineri contra bătrânilor;
Ridiculizaţi tradiţiile adversarilor. Discreditaţi-le luminătorii de conştiinţă;
Induceţi în eroare inamicul, spre a-l conduce la temporizare şi neglijenţă, apoi avansaţi cu repeziciune;
Perturbaţi, prin orice mijloace, intendenţa, aprovizionarea şi funcţionarea armatei inamicului;
Slăbiţi voinţa luptătorilor inamici prin cântece şi melodii senzuale;
Daţi inamicului fete şi băieţi tineri pentru a-i lua minţile, dar şi jad şi mătase pentru a-i zgândări ambiţiile;
Fiţi generoşi în promisiuni şi recompense pentru informaţii;
Infiltraţi-vă peste tot spionii. Bazaţi-vă pe trădătorii care se găsesc în rândurile inamice;
Făceţi-l pe adversar să creadă că mai există o posibilitate de a se salva. Apoi, loviţi.  

Scopul vostru trebuie să fie preluarea intactă a tot ceea ce se află pe pământ. În acest fel trupele vă vor rămâne odihnite, iar victoria va fi totală.
            
                        Sun Tzu
                      general chinez, părinte al ştiinţei militare
                                            (sec. IV î. Hr.)

    „Ieri versurile: «Cine-a îndrăgit străinii, mâncaia-r inima câinii», puteau părea unora dintre noi, drept şovinism şi exagerare, derogare de la umanitate şi contrazicere a poruncilor aduse de Mântuitorul. Azi însă, după ce am văzut şi am suferit pe propria carne ceea ce fac, în viaţa lor de toate zilele, tocmai neamurile care predică umanitarismul şi cosmopolitismul, şi mai ales după ce ne dăm seama că răul din omenire (decăderea morală şi exploatarea omului de către om) se datoreşte tocmai perversităţii de a ataca legile naţionalismului în exterior şi a le aplica cu habotnicie şi suprem egoism acasă, calea spre înţelegerea mărturisirilor şi profeţiilor de la Timpul ni-i mult mai deschisă. Iar versurile citate mai sus, nu ne par deloc neomenoase şi rănind adevărul. Ci din contră, ele pun blestem pe cei ce calcă lumina-n picioare, pentru că străinismul se confundă, pe planul mare, cu păcatul, cu introducerea microbilor ucigători în organismele sănătoase. Şi cine favorizează pe străin, trădează sănătatea, lumina. Îl batjocoreşte pe Dumnezeu. Îi aruncă cu noroi şi întuneric în obraz(;).

    Neamurile care fac atâta caz de umanitate şi ne acuză pe noi de huliganism când îndrăznim să ne scuturăm gâtul din jugul străin, merg la ele acasă, în sânul comunităţii lor sociale, spirituale şi politice, tocmai pe adevărurile formulate şi sfinţite de tatăl poeziei româneşti. Pe legile ordinii naturale. Pe poruncile ethosului naţional.(;)

    Neamul care a ţipat umanitatea cu obrăznicie de măscărici, la toate răscrucile planetei, şi-a întemeiat acum o Patrie. Israelul. Ovreii care nu l-au scos pe Eminescu din nebunul şi huliganul gândirii, îi aplică acum doctrina în Pământul Palestinei.
    Ce vom face noi? Vom asculta de cutare Nuhăm, bolborosind fraze şiret ticluite «ce din coadă au să sune», ori ne vom pune, credincioşi, fruntea sub patrafirul marelui patriarh al gândirii româneşti de totdeauna şi vom purta neînfricaţi, precum strămoşii noştri traci, steagurile măririi româneşti, peste prigoane şi morminte, spre un Rarău al unei sfinte noastre împliniri?”*

*Vasile Posteucă, Destinul imperial al românilor. Dumnezeu, Neamul, Omul, Editura Criterion Publishing, Norcross, GA, U.S.A., f.a., pag. 58, 59


                BĂDIEI MIHAI EMINESCU

                                 de Radu Mihai Crişan


    Tu eşti altarul nostru dac
    Şi veşnicia verde
    Ne eşti catapeteasmă şi ne dori
    Pe-o rană veşnic veche

    Învie-ne! Iartă-ne! Judecă-ne!
    Iisus te-a-ntrupat pentru-aceasta
    Un neam care piere
    ’Ţi deschide fereastra

    Smerite Eminescu
    Pe care te-am făcut să plângi
    Cu lacrimi moi, de sânge
    Te rog, îndură-te de noi
    Căci neamul tău
    Se frânge

    Bădie Mihai
    Auzi-ne hai
    Şi om şti de-acum
    Să-ţi aşternem drum
    Să-ţi slujim de iesle
    Să suim pe creste

    Şi vor pieri câţi nu te-or  înţelege
    Şi vor via atâţi câţi ţi-or urma
    Căci tu ni-eşti pildă şi ni-eşti lege
    Pentru-nviere
    Pururea